Pe cine mai admirăm? Pe cine mai iubim?

278

Încercați, vă rog, un exercițiu de admirație și, după 2–3 minute, faceți o listă cu măcar trei români în viață pe care îi admirați? Gata? Vă mai gândiți? Nu sunteți siguri? Poate v-ar fi mai ușor să nu fie români? Dacă puteți enumera și oameni care au plecat dintre noi? Nu, vă rog eu, mai luați-vă un răstimp de gândire și mai așezați-vă mai aproape de oamenii pe care îi căutați. De fapt, oamenii pe care toți îi căutăm.

Știu că e greu, chiar foarte greu. Dar vă propun să nu ne dăm bătuți și să încercăm împreună un asemenea exercițiu de admirație, vorba lui Emil Cioran. Nu vă speriați, nu vă voi propune eu o listă cu asemenea oameni, ci voi încerca să îi căutăm împreună. Să vedem mai întâi care sunt calitățile unor asemenea posibile persoane de admirat: moralitatea, competența, talentul, succesul, gradul de expunere publică? Greu de ales, evident.

În al doilea rând, să vedem de unde se pot „recruta” persoanele respective: din sfera politică, din sfera culturii, din sfera sportivă, din sfera media?

Așadar, să mergem mai întâi acolo de unde ar trebui să vină acești oameni: în politică. Unde, măiculița mea, să găsești persoane de admirat e tot atât de puțin probabil ca șansa de a găsi un laptop într-o conservă cu pateu de ficat. Ei bine, în clipa în care ați citit comparația de mai sus, nu ați mai fost atât de radicali și v-ați șoptit în gând că nu toți politicenii se comportă așa cum se comportă cei de la putere acum. Așa e. Iar gândul meu următor e acesta: oare politicienii pot fi realmente niște persoane morale, capabile să reziste tuturor compromisurilor din viața politică? Desigur, întrebarea mea este una retorică: politica este domeniul prin excelență al compromisurilor și al tuturor alianțelor. Logica și morala politice nu seamănă prea tare cu logica și morala de fiece zi. Așadar, membrii clasei politice ar fi, din start, excluși de la acest privilegiu sufletesc al admirației? Eu cred că nu. Asta fiindcă pragmatismul politicienilor se poate exprima și prin proiecte în folosul comunităților pe care le reprezintă. Mai mult decât atât, liderii carismatici ai tuturor partidelor s-au bucurat, fără discriminare, de admirația și prețuirea susținătorilor, dublate, evident, de disprețul celor din taberele opuse. Iar unii dintre lideri — cum este cazul lui Traian Băsescu —, după ce au fost obiectul unei admirații fără țărmuri, au devenit ținta unei coclite dezamăgiri. De fapt, soarta liderilor politici seamănă mult cu cea a fotbaliștilor: e de ajuns ca Messi să joace penibil două meciuri la CM pentru a deveni obiectul ironiei generale.

Așadar, să vedem dacă marile nume ale sportului ne pot coagula încă admirația. Am scris admirația, nu recunoașterea, fiindcă asta e altă mâncare de pește. Am un gust amar în gură la gândul că Ilie Năstase a devenit ceea ce vedem că a devenit, îmi pare rău că Nadia Comănesi și-a erodat imaginea într-o campanie publicitară pentru o margarină, regret că Hagi a intrat în bălăcăreală când a antrenat naționala, că Ion Țiriac și-a pus mustața peste hoitul unor mistreți.

Poate oamenii de televiziune? Greu de crezut! Turcescu s-a devoalat într-un exercițiu de telenovelă și a intrat în politică ș.a.m.d.

Pe cine oare mai admirăm? Eu cred că pe cei care nu vor să fie altceva decât sunt. Pe cei care nu vor să fie mai mult. Pe anonimii care se dedică unor cauze pierdute. Pe cei care îi iubim. Fiindcă iubirea fără admirație e autoiluzie!

LĂSAȚI UN MESAJ