Pe cine deranjează, la culme, în România, închinarea la icoane !

193

În ultima vreme au apărut numeroase luări de poziţie şi exprimări în spaţiul mediatic, foarte critice în privinţa practicii Bisericii de a cinsti, de a venera icoanele şi încă mai vârtos, Sfintele relicve, moaşte. Aceste exprimări i-au numit, pe aceia care practică cinstirea pomenită, ”pupători de oase putrede”, ”pupători de cadavre” şi oricum, oameni foarte înapoiaţi. Desigur, unuia că mine care evit exprimările violente şi sunt adept al rezolvării problemelor cu “duhul blândeţii”, aceste exprimări i-au părut excesive. Ulterior, analizând mai atent, am văzut că de fapt în acest fenomen, al contestării icoanelor şi cinstirii relicvelor, ne întâlnim cu un proces recurent în istorie. Un proces foarte vechi şi care continuă şi în zilele noastre. Este vorba de Iconoclasm. Istoric, în mod constant, aceste mişcări iconoclaste au fost promovate de elemente extremiste, al căror principal “argument” era violenta. Acest lucru a fost dovedit chiar în zilele noastre de către mişcarea Taliban, care a bătut cu tunurile ansambluri arhitectonice cu valoare cultural unică sau de către “califatul arab”, mişcarea ISIS, care a distrus monumente de o frumuseţe fără egal, la Palmyra.

Deci, din punct de vedere istoric, iconoclasmul este o mişcare care caută să înlăture, cel mai adesea prin violență, imaginile asociate cu un alt fel de gândire sau credinţă decât al lor (iconoclaştilor). Cum spuneam este un fenomen vechi şi recurent. El a fost practicat de vechii Ebrei când au intrat în Palestina, de mohamedani când au intrat în India, de “talibani” în chiar zilele noastre (când au bătut cu tunul monumente străvechi, dar care înfăţişau zeităţi în care ei, talibanii, nu credeau). Dar cel mai cunoscut, să zicem, ”clasic” exemplu este mişcarea iconoclastă din Bizanţ.

Iconoclasmul bizantin a avut două faze: prima din 726-787 şi a doua din 814-842. Prima fază a fost cea virulentă, iar cea de a doua a fost doar imitativă, retrogradă.

Iconoclaştii porneau de la convingerea că cinstirea icoanelor şi a relicvelor era formă de “idolatrie”, închinare la “materie” (considerată de ei impură) şi la idoli. Plecând de la această convingere împăraţii bizantini, Leo “Armeanul”, dar mai ales Constantin al V-lea Copronymus, au devastat cu violenţă Bisericile, au distrus icoanele, au fărâmat relicvele sau le-au aruncat, au scos pe călugări şi călugăriţe din mănăstiri. Mai mult, Copronymus i-a silit pe aceştia, sub sancţiunea excecutiei imediate la caz de refuz, să se “căsătorească” şi să “consume” căsătoria în circ, în arenă, sub privirea a mii de oameni. Este de menţionat că mulţi călugări au cedat de teama morţii dar extraordinar de mare a fost numărul celor care au ales să fie martirizaţi. (Este de amintit că măsuri absolut similare a mai folosit regimul Stalinist în decada a doua şi a treia a veacului trecut în Rusia sovietică. Despre modul miraculos în care anume relicve, moaşte, au fost recuperate s-au scris tomuri întregi, cel mai cunoscut fiind cazul redescoperirii moaştelor Sfântului Serafim din Sarov,în 1990.) Deci temeiul lor ideologic era că cinstirea icoanelor era închinare la idoli, iar cinstirea sfintelor moaşte închinare la cadavre. Asemănarea cu limbajul folosit de mişcarea neo-iconoclastă de azi este absolut tulburător. Putem crede că sunt inspirati de acelaşi duh.

Această ideologie a fost combătută de mari teologi şi cel mai cunoscut dintre ei este Sfântul Ioan al Damascului.

Damaschinul a arătat că în primul rând trebuie să stabilim despre ce vorbim. Astfel el a arătat că “închinarea” este datorată  numai lui Dumnezeu, cel în Treime Mărit şi sfinţilor Lui. Icoanele şi moaştele sunt “venerate”, cinstite. Cei care le venerează nu aduc cinstirea lemnului, materiei, ei o aduc chipului pe care îl reprezintă. Rugăciunea adresată chipului se duce la cel cinstit şi acesta o duce la Dumnezeu. În cazul moaştelor, de asemenea ele nu sunt închinate, sunt cinstite, venerate. Sunt cinstite şi venerate deoarece au aparţinut unor oameni care, eliberaţi de povara propriilor păcate şi pasiuni, s-au “umplut” de Har. Deci chiar trupul lor s-a învrednicit de Har şi aceasta se vede în felul în care rămăşiţele lor pământeşti s-au păstrat. Că este legitim să reprezentăm chipul Sfinţilor este limpede; ei erau oameni ca şi noi, au fost văzuţi şi au fost cunoscuţi. La fel şi chipul  lui Iisus, el s-a întrupat,”iar Cuvântul s-a făcut trup”, spunea Sf.Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Nu putem reprezenta pe Tatăl, ”pe care nimeni nu l-a văzut”. Iar Treimea poate fi reprezentată doar sub forma în care a arătat-o Sf.Andrei Rubliov. Cei “trei “care s-au arătat Patriarhului Avraam la stejarul din Mamvri. Dar dincolo de toate aceste, hai să zicem, “tehnicalităţi” se găseşte un adevăr încă mai adânc.

Creştinii Ortodoxi nu consideră “materia” o categorie impură. Ea este doar într-o stare căzută, cum căzut este şi omul. Dar ea, ca şi omul, va fi readusă la starea, în “care ne-a vrut Dumnezeu”. Iar icoana şi sfintele moaşte, prin Har, se apropie de acea stare. Pentru respectul arătat, în acest chip, materiei, pe drept cuvânt se poate spune că de fapt Dreptmăritorii sunt singurii cu adevărat “materialişti”, iar prin faptul că Pravoslavnicii cred cu toată tăria că oamenii pot ajunge la “sfinţenie”, care înseamnă un stadiu superior al “asemănării” cu Dumnezeu, ei dovedesc că în adevăr cred că omul a fost făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, şi deci se poate spune că sunt şi singuri, cu adevărat, ”umanişti”. Credinţa cinstitorilor de icoane (iconodulilor) a fost confirmată de al şaptelea sobor de la Nicaea în 787 şi apoi reconfirmată în 843 în Dumineca numită şi “ Biruinţa Dreptei Credinţe”. Deci pe scurt aceasta este istoria iconoclasmului in Bizant.

Mişcarea neo-iconoclastă începută şi în România, cred, este un reflex al culturii hedoniste şi consumatoriste promovată de anume cercuri din “apus”. Este destul de trist că asemenea influenţe sunt acceptate uneori doar având “meritul” că provin din “apus”.

Mai trist este că această mişcare poate genera un vid cultural care lesne va fi umplut de alte credinţe cu adevărat violente.

Dar ce este surprinzător este tonul vehement cu care neo-iconoclasmul este promovat. Mă voi rezuma la doar două cazuri: al “ateistilor” si al “neo-protestantilor”. Atât intr-un caz, cât şi in celălat, este folosit un limbaj radical, fără echivoc, brutal şi repet, care pare nepotrivit unuia că mine care prefer discuţia în “duhul blândeţii”. Probabil promovat de elemente extremiste ale celor două curente pomenite. Cele două cazuri înfățisate folosesc epitete de genul,”pupători de cadavre ciopârtite”, ”pupători de oase”, etc. Mă întreb ce soi de pasiuni, frustrări, coşmaruri îi stăpânesc pe cei care le folosesc? În primul caz este vorba de un ateism manifest. Dar să nu uităm că atât “teismul” cât şi “ateismul” sunt credinţe, egal imposibil de “dovedit. Un “Dumnezeu” a cărui existenţa ar putea fi dovedită, nu ar fi chiar mare “Dumnezeu”. Oricum nu pentru Dreptmăritori, al căror Dumnezeu este, ”negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut şi neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind”. În cazul neo protestantilor sunt mai multe lucruri. Ei folosesc, uneori, referinţe sau citate scripturistice luate din context. O bine cunoscută tactică a “misionarilor” neo-protestanţi. Căci citatul incomplet şi luat din context poate face din “da”, ”nu” şi viceversa. Personal, cred că teologii neo protestanţi sunt sinceri şi nu doresc să facă rău.Dar teologia lor e firavă, plăpândă, şubredă, contradictorie şi aceasta datorită unei greşeli metodologice fundamentale: inconsecvenţa nivelelor. Ca exempu, ei afirmă credinţa într-un “Dumnezeu atotputernic” dar, imediat, tăgăduiesc că Maica Lui putea fi o pururea fecioară. Ce fel de “atotputernicie” are un astfel de “Dumnezeu” care nu poate avea de Maică o “pururea fecioară”?

Oricum, sfatul meu pentru neo-iconoclaşti ar fi să îşi pondereze tonul mai ales că, în momentul de faţă, Poporul Român este destul de frământat şi divizat.

Alexandru Nemoianu,
Istoric și Președinte al fundației Romanian-American Heritage Center

LĂSAȚI UN MESAJ