Când am vorbit de Banloc, ca așezare, nu trebuie să uităm că este înconjurată de și de câteva sate aparținătoare ce sunt poate la fel de interesante și ascund la fel de multe taine din vechime. Satul Partoș este la fel ca și centrul de comună la o margine de județ dar și de țară. Asta nu-l face a fi mai puțin interesant în ochii unuiu călător ce vrea să cerceteze locurile.
Acum satul Partoș are doar ceva sub patru sute de locuitori ce se bucură de locurile ce sunt de o frumusețe aparte și o liniște ca la începuturile lumii.Drumul de la Banloc este scurt și nu lasă prea mult timp de meditație. În câteva minute ai și străbătut bucățica de cale.
Cu prilejul cercetărilor efectuate în apropierea albiei Bârzavei aici au fost găsite, ca în toată zona urme ale trăirii umane de foarte timpuriu. Obiecte vechi din bronz și din fier dar și din ceramică duc cu imaginația pe cei ce studiază posiblitatea de a fi dintr-o epocă pre-dacică.
Partos aparținea comitatului Timiș în Evul Mediu.
Dar cu adevărat databile sunt atestările documentare ce atestează Partoșul ca așezare cu biserică încă din anii 1333 și 1335 în acte clericale ce spun că acolo se aduna zecimea papală.
În 1401 și 1406 apare numele de Partas, în 1415 Parthas, în 1481 Magyarparthas. Numel mai suferă unel mici variațiuni cu formă apropiată. Între 1723-1725 apoi în 1781 Magyarpartos, iar numele de Tótpartas, Partha este folosit între 1806 și 1913.
Se vorbește de dările adunate din satul Parthas de pe malul Bârzavei și din apropierea Timișului. Diferența este că în anii medievali satul se afla pe malul opus. al râului. După distrugerile și incendiile cauzate de războaie localitatea a fost reconstruită pe actualul loc. Domeniul este propietatea mai multor nobili ce au primit moșia rând pe rând ca răsplată a participării la diverse lupte din secolele XIV-XVI.
În 1481, diplomele pomeneau două localități cu astfel de nume: Magyarpartas și Tótpartas, iar la acea vreme familia Partasi era proprietarul ambelor localități.
Alături de Partoșul propriu zis din perioada medievală, mai exista în apropiere și două cătune mai mici cunoscute ca Péterlaka (satul lui Peter) și Vissád ce au fost incluse și în diplome. Peterlaka apare în documentele de zeciure papală din1332-1337. În 1446, satul Vissad se întindea și între Partoș și Soca, aparținând între 1442-1446 de comitatul Timiș.
Astăzi sunt dispărute ambele și foarte greu s-ar mai putea spune cu exactitate locul lor.
Din timpul stăpânirii otomane nu au rămas prea multe marturisiri concrete. Dar dacă ținem cont de apropiere Detei, Vârșețului și a Ciacovei ce erau, mai ales cea din urmă, puncte fortificate de apărare puternice, cu siguranță țăranii din zonă contribuiau la aprovizionarea trupelor turcești. Cum Ciacova din 1551 era localitate turcească așa tot ținutul asculta de ordinele aduse din Anatolia. Satul nu a fost distrus în timpul ocupației turcești, doar oarecum depopulat. După schimbarea stăpânirii noile autorități imperiale au cerut o cercetare a provinciei. A rezultat că imediat după 1717, Partoșul aparținător de districtul Vârșeț, nu mai avea decât 18 gospodării locuite.
Secolul XVIII a reprezentat începutul unei perioade propice dezvoltării Partoșului.
Se trece la o agricultură intensivă cu mijloace de producție tot mai eficiente. Pe lângă grâul și orzul trdițional au început sa apară noi culturi de mare însemnătate economică.
Porumbul, atât de popular acum în pusta bănățeană, este de fapt o plantă ce a intrat târziu în atenția țăranilor. Se pare că pentru prima dată cucuruzul a ajuns în zona Timişoarei, în anul 1690, după cu apreciază istoricul Nicolae Iorga, adusă de negustorii turci. Chiar și în unele limbi europene î se mai spune grâu turcesc ( granoturco ori Türkischer Weizen, frumentum turcicum, törökbúza). Astfel, deși turci nu prea consumau porumb și nici nu erau interesați să perceapă bir pe el sunt de fapt cei ce au răspândit această plantă în sudul și centrul european. Nici carnea de porc, ce era crescut cu porumb, nu era pe gustul otomanilor. Așa că nici carnea acestui dobitoc nu era rechiziționată. Sunt cele două alimente ce au ridicat nivelul de trai al țăranilor bănățeni.
La scurt timp, cam după jumătate de secol, aici au fost aduse familii de italieni ce au adus cunoștințele avansate ce erau necesare pentru cultivarea intensivă a orezului. Clima era cea mai potrivită. Terenurile mănoase și umede erau exact ce trebuia. Doar că mai era nevoie de știința cultivării și îngrijirii plantei ce era apanajul italienilor. Tot din peninsulă aveau să vină și inginerii hidrotehnicieni ce au proiectat canalul de aducțiune ce aducea apa din amonte din Bârzava prin cunoscutul „Canal Italian” ce ar putea funcționa la fel de bine și acum dacă ar fi nevoie. Au fost celebre orezăriile de la Soca, Partoș și Banloc. Dar despre orezul de Banat am mai pomenit și poate vom mai vorbi și cu alt prilej.
Începând cu anul 1779 satul avea să aprțină administrativ de comitatul Torontal.
Satul a trecut prin proprietatea mai multor nobili locali (Draskovics, Karaksonyi), care și-au pus amprenta pe dezvoltarea satului. S-au făcut lucrări de bonificare a terenurilor și de îndiguire a Bârzavei. În 1890 satul aparținea de districtul Banloc și avea 1.193 de locuitori. E o creștere semnificativă față de cele 18 case.
Dovadă a însemnătății domeniului și importanței satului Partoş este faptul că apare și pe celebra Harta Iosefină a Banatului din 1769-1772.
La începutul secolului al XIX-lea domeniul și satul era deținut de familia contelui Draskovich, iar în 1838 este trecut în propritatea lui Lazar Karátsonyi, apoi la începutul secolului al XX-lea a devenit proprietatea contelui Jenő Karátsonyi. În jurul anului 1820, coloniștii catolici din Szeged s-au mutat aici.
În 1851, Elek Fényes scria despre așezare: „Partos, satul sârbo-valah, din județul Torontal, De pe malul Bârzavei, la o oră la sud de Bánlok: cu 22 catolici, 840 de locuitori de credință veche (ortodoxă) , cu o biserică și pădure. 31 2/8 cu parcela întreagă. stăpânitorul locurilor Karácsonyi. Ultima postă (se află) la Detta”.
Mănăstirea Partoș
Dar pentru ce este cunoscut cu adevărat Partoșul din vechime și până azi este mănăstirea ortodoxă dedicată inițial sfinților arhangheli Mihail și Gavriil. În zilele noastre hramurile prăznuite aici sunt: „Înălţarea Sfintei Cruci“ (14 septembrie) şi „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş“ (15 septembrie)
Mănăstirea, întemeiată, conform tradiției, în secolul XIII, a fost contemporană cu mai bine cunoscutele mănăstiri catolice dar și pravoslavnice de pe valea Mureșului. Din cauza vicisitudinilor vremurilor se degradează grav și este reconstruită în secolul al XVI-lea.
Istoria sfântului lăcaș este destul de puțin cunoscută și diferă în funcție de diverse surse.
Se spune că vechea mănăstire se întindea odată pe malul drept al canalului actual Brzava, la câțiva kilometri sud-vest de mănăstirea sfântul Gheorghe (Sângeoge). Potrivit unui document întocmit în 1771, se spune că mănăstirea a fost construită de despotul sârb Jovan Branković (răposat la 1502) la la sfârșitul secolului al XV-lea.
Un moment de mare înalțare a fost perioada cînd aici se retrage mitropolitul Banatului Iosif zis cel Nou de la Partoș. Pentru marile sale fapte a devenit sfânt cu numele mănăstirii unde s-a ridicat la Domnul.
Din 1655, în mănăstire viețuia mitropolitul Timișoarei, Josif, (Svetogorac, de la Sfântul Munte Athos), care s-a retras voluntar acolo și a murit după trei ani. Trupul pământesc a fost înmormântat în capela care se afla „în capul altarului” din biserica mănăstirii.
Episcopul sfințit a fost descris în 1782 de preotul Stefan Bogoslović, pe icoana „Viziunea Sfântului Iosif cel Nou”. Mitropolitul Iosif din Timișoara a fost proclamat sfânt ca Sfânt Iosif cel Nou, mai întâi de români și apoi de sârbi (1965).
Sfântul era de origine sârbă ori dalmată, născut în 1568 sub numele de Jakov Fusko în Dubrovnik, în familia lui Jovan și Ekatarina. S-a călugărit în mănăstirea Panteleimon și a fost călugăr al mai multor mănăstiri de pe Sfântul Munte și a ajuns în funcția de stareț în mănăstirea Kutlumus. Patriarhul Gabriel I de Peja (1648-1655) l-a remarcat pentru virtuțile sale și în 1650 l-a numit la vârstă destrul de înaintată mitropolit al Timișoarei. Eparhia Banatului se afla pe atunci sub jurisdicția Patriarhiei de la Pec. După o rodnică activitate pastorală în care se spune că a săvârșit o seamă de minuni a simțit povara anilor și s-a retras la mănăstirea Partoș, unde a murit în 1658.
Diaconul Damaschen Udra a adunat mărturii despre minunile pe care le-a arătat, într-o carte cu lucrarea sfinților, scrisă în limba greacă. Moaștele sale sunt acum păstrate la mare cinste, în Catedrala Mitropolitană din Timișoara.
Biserica mănăstirii a fost închinată Sf. arhanghelilor Mihail și Gavriil, iconostasul a fost pictat de pictori (Popović și Ranite) în jurul anului 1740. Biserica a fost construită din cărămidă puternică dar a fost deteriorată în timpul inundațiilor. Renovarea clădirii a fost efectuată încă din 1767, cu ajutorul unui împrumut de 300 florini luat de la Georgija )Gheorghe) Kapamadžija din Ciacova. Clădirea vechii bisericii joase cu o singură navă i s-a mai adăugat în acel moment un impunător turn în stil baroc. Pictorul de icoane Dimitrie Popovici din Becicherecul Mare, a fost angajat în 1771 pentru a lucra în biserica mănăstirii. Recent, iconostasul lui Popović a fost curățat și acoperit destul de neprofesional. În tezaurul mănăstirii se păstrează (1771) moaște, părți ale capului Sf. Arhidiaconul Ștefan.
Cea mai timpurie menţiune documentară ce ne este cunoscută despre acest aşezământ monahal datează din 1571, după 19 ani de la ocuparea Banatului de către turci, când ieromonahul Laurenţiu de la Muntenegru (Lavrentije Crnogorac), aflat în drum spre Braşov şi Alba Iulia, poposește un timp mai îndelungat aici şi face danie o tipăritură din 1562. Este vorba de Evanghelia tipărită în 1562 în biserica Mrkša, care a fost mai apoi consemnată în 1908 în mănăstirea din Sângeorge.
Din această perioadă datează și actualul paraclis. Ea a jucat un rol important în istoria localiății dar și a culturii și spiritualității bănățene. În secolul al XVIII-lea mănăstirea a fost reactivată, construindu-se „Biserica Mare” (1750-1753), unul dintre cele mai frumoase edificii baroce din mediul românesc, ctitoria unui anume Marcu Muțiu. Remarcabil este iconostasul paraclisului (secolul XVII), cu decor sculptat și cu icoane deosebit de valoroase. În „Biserica Mare” se păstreaza icoane pictate de cunoscutul artist bănățean Nedelcu Popovici.
Harta austriacă a Banatului din 1723 înfăţişează mănăstirea ca fiind izolată, înconjurată de păduri întinse şi de mlaştini. Trecuse deci prin cei 164 ani de stăpânire otomană şi peste luptele ce sau succedat în acest răstimp, când sau nimicit o mare parte din documentele şi cărţile pe care le-a avut, ca apoi din ce a mai rămas, să se înstrăineze, după desfiinţare. În iarna grea a anului 1777, cum spun scrisorile vremii, călugării pleacă îndureraţi că lasă fără veghe mormântul ce adăpostea moaştele Sfântului Iosif.
Actualmente mănăstirea este inclus în lista monumentelor din România sub numărul de serie TM-II-a-A-06270.
Sigur că minunatele întâmplări petrecute la Partoș nu se opresc aici. Vor mai continua cu multe alte fapte de mare mirare.
