Pacea de la Timișoara în Cimitirul Frumuseții

181

Nu sunt un utilizator de citate. Mi se par un fel de hamburgeri intelectuali, cărora, oricât m-aș împotrivi, le prefer „meniul zilei”. Iar în fața proverbelor, cu toată savoarea lor „ca la mama acasă”, stau, ce-i drept, o clipă mai mult, dar cu gândul tot la bucătăria mea urbană. Nu același lucru mi se întâmplă însă, de la o vreme, cu: Țara arde și baba se piaptănă. Fiindcă, trebuie să recunosc, mi-aș dori să fiu personajul feminin principal din înțelepciunea populară. În ciuda vârstei a treia a lui. Și nu din nepăsare față de țară. Ci din nevoia ei de ardere firească. Pentru că nimic nu mi se pare mai de dorit pentru o țară (pentru un stat, mai precis) decât să ardă în sensul funcționării, adică fiziologic, nu patologic. Nu în cel al pârjolului, despre care, la prima vedere, vorbește zicătoarea.

Visez și eu să-mi piaptăn hârtia într-o țară normală. Într-un oraș normal. Care să-mi împrumute ochelarii lui de vedere, adică frumoasele lui clădiri, superba lui arhitectură, ca să pot citi fără să mă doară ochii meniul unei terase. Din Piața Unirii, de pildă, unul dintre splendidele locuri ale Timișoarei. Unde, într-una dintre zilele atât de însorite ale primăverii de-acum, am stat din nou la coadă. La soare, de data asta, pentru un loc la masă pe latura ei nordică. Am stat ca pentru o tigaie de teflon la jumătate de preț în ziua deschiderii unui hipermarket. Fără să mă zbat, dar aproape. Cu o tenacitate de pensionar, dar și cu o nerăbdare de vârsta a treia, adesea mai „rea” decât cea a unui copil la trecerea de pietoni.

Și, pradă evidentă a unui destin nefast al mijlocului de zi, mi-am ridicat privirea a îndurare spre Casele Canonicilor (atestate la 1758, dar construite anterior acestei date), hotărât să împrumut ochelarii de vedere ai orașului: cei de citit; „de aproape”. Și să mă bucur ca, pe vremuri, învățătoarea de caietul de caligrafie al unui elev. Cu atât mai mult că aveam de ce, de când casa de la numărul 8 și-a dat, în sfârșit, după lupte crâncene cu vechea tencuială, schelele jos, dezvelindu-și roșul proaspăt, credibil sper o bună bucată de timp de acum încolo. Apoi, să trec cu privirea peste fațada de la numărul 9 și — știu, știu prea bine! — să o trec cu vederea pe cea de lângă, oranj, finalizată cu greu prin 2010, după ce nu mai văzuse drișca zidarului din anii optzeci, și să-mi închei clătirea ochilor pe ultima, casa de la numărul 11.

Dar n-am putut să nu mă opresc la numărul 10. Să nu văd cornișa ei tot mai distrusă după încă o iarnă. Și, mai ales, urmele apei infiltrate în zidărie, coborând pe fațadă sigur și criminal spre decorațiunile ei neobaroce.

„Ce demon meschin mi-a sechestrat privirea?!”, m-aș fi întrebat și acum, dând vina pe absența cafelei, dacă nu mi-aș fi amintit vorbele pline de înțelepciune ale unui administrator de instituție publică timișoreană, în legătură cu un spațiu aflat în grija sa: „Îl lăsăm până cade de tot și apoi îl facem cum trebuie”. „Cât îl lăsăm?”, am întrebat atunci. Iar răspunsul a venit fără… echivoc: „Atât cât trebuie”.

Așa să fie, dar eu tot continui să mă pieptăn! Lăsăm să cadă din nou ceea ce tocmai am refăcut cu chiu, cu vai?! Și, și mai grav, ceea ce am moștenit și dă rost locului în care trăim; nouă înșine, până la urmă?! (În paranteză fie spus: nu cred că vom vedea prea curând toate clădirile din Piața Unirii reabilitate, din moment ce cum facem una, cade alta, ca într-un circular blestem narcisic al mistriei în care ni se oglindește prea îndoitul mortar, sau ca într-o afurisire a ciocanului de bătut cu bun-simț în burlanele unei ploi de vară.) Și mai dau o dată cu pieptenul pe hârtie: ce demon al păcii ne-a cuprins în brațele sale largi cât Hora Unirii ultimele două administrații locale?! Una lentă și lungă, păzită de naufragiul implacabil al unui partid, alta, actuală, rapidă ca superficialitatea unei întâlniri din întâmplare. Amândouă, într-o profundă blândețe cu un Consiliu Județean, mereu altfel politic, dar în deplin acord, și el, cu Pacea de la Timișoara — un model care ne transformă orașul într-un cimitir al frumuseții de altădată, dintotdeauna. Cafea după cafea.

LĂSAȚI UN MESAJ