Orașul milenar care are abia jumătate de secol, încă plin de legende și mistere 

395

Istoria plină de întâmplări care mai de care mai pline de taine încă nedeplin elucidate nici până în ziua de azi a orașului Orșova este o continuă sursă de legende.

Secolul al XIX-lea avea să aducă orășelul înfiripat în jurul cetății fortificate la rangul de centru comercial în plină dezvoltare. Tot mai mult, companiile de transport văd avantajele navigației pe apele Danubiului. Acestă cale fără pulbere nu era deloc lipsită de pericole. Cazanele Dunării reprezentau unul dintre cele mai periculoase defilee din Europa. Numeroase stânci abia vizibile blocau șenalul navigabil. Erau pe parcurs și numeroase cataracte ce trebuiau ocolite de piloți cu mare experiență. Căpitanul și echipajul își încredințau viața și bunurile mâinilor acestor piloți care cunoașteau cotloanele mai puțin periculoase. Nu este de mirare că în această perioadă au înflorit și companiile de asigurări de mărfuri.

În 1844, inspectoratul companiei de navigație își deschide cancelaria aici, pe malul Dunării. În anul 1846, drumul finanțat de contele István Széchenyi, care urmărea malul nordic de-a lungul Dunării, a fost finalizat.

Un alt mare punct de cotitură avea să fie revoluția maghiară de la 1848–49. Revoluționarii fiind înfrânți, au fost forțați să plece în bejenie. O mare parte din conducătorii revoluției au ales calea exilului în Imperiul Otoman, încă dușmanul Austriei.

În anul 1849, la Orșova, ca un ultim popas pe pământ creștin, înainte de a se îmbarca pe nave către Turcia, aveau să fie îngropate însemnele regalității maghiare, undeva la poalele dealului Alionului, care era considerat un fel de teren al nimănui. Coroana Sfântului Ștefan și celelalte odoare oficiale aveau să odihnească aici. Chiar dacă voiau să-și salveze viețile printre musulmani, nu aveau încredere să ducă acolo și coroana Ungariei. Se povestește că acestă comoară a fost dezgropată abia în anul 1853, odată cu liniștirea parțială a situației politice din monarhie. Pe acel loc avea să se ridice mai apoi un monument religios cu numele de „Capela Coroanei”.

Dar legat de acest an 1853 se mai poate spune că tot atunci se înfințează un modern, pentru acei ani, oficiu telegrafic. Era la doar puțin timp după inventare telegrafului electric în Statele Unite. Astfel, Orșova avea să fie legată prin semnal electric, prin fire, cu marile centre din Europa.

În 1850 a fost înființat un birou vamal pentru traficul tot mai intens de mărfuri între Orient și Occident. Între noutățile care aveau să ducă orașul în lumea modernă se numără și înființarea, în anul 1866, a unei circumscripții sanitare ce avea să deservează o zonă întinsă. Prin această măsură se încerca și evitarea aducerii unor boli peste graniță, odată cu mărfurile din Orient. Era un fel de carantină necesară la cea mai îndepărtată margine a imperiului.

Semne ale dezvoltării urbane ale Orșovei aveau să fie și școlile ce apar aici. În 1831 se deschid clasele cu predare în limba greacă, iar mai apoi, în 1836, pornește o școală generală germană. Urmează în 1857 o școală elementară germană pentru fete, iar în 1859 a fost format un cor bărbătesc german.

În 1869–71, trupele grănicerești care au slujit toată regiunea au fost desființate trecând la alte structuri militare. Orșova fost anexată la ținutul Severin. Iar din 1880, când a fost înființat județul Caraș-Severin, Orșova avea să fie centrul districtului cu același nume.

Viața socială și culturală era înfloritoare. Din 1873 apare în mod regulat săptămânalul „Orsovaer Wochenblatt”. Țăranii din satele din jur și târgoveții au început, din anul 1874, în fiecare zi de luni și joi, să facă schimb de mărfuri la un târg săptămânal. Iar din 1877, au primit oficial dreptul la două mari târguri anuale.

În 1878 a fost construită linia de cale ferată Timișoara–Caransebeș–Orșova, care astfel a câștigat competiția cu linia Baziaș–Moldova Veche, ce rămâne de importanță secundară. În 1879 guvernul a creat școală de stat pentru fete și băieți în limba maghiară.
Orșova a devenit o atracție permanentă pentru nave de croazieră maghiare și străine ce aduceau oameni cu stare, dornici să viziteze locurile. Se făcea un pelerinaj la „Capela Coroanei” și, dacă timpul era favorabil, se pleca mai departe, până la insula, plină de exotism levantin, Ada Kaleh, locuită de turci, care a fost anexată în 1878 cu numele de   „Orșova turcească”.

Între 1879 și 1890, a fost mărită capacitatea portuară prin construirea unui chei de aproape 700 de metri lungime, care permitea operarea mai multor nave concomitent și un trafic de bunuri mai eficient. Între 1884 și 1885 se mai adaugă diguri și alte lucrări hidrotehnice din piatră și beton armat. În 1889 portul a fost predat autorităților total modernizat. Între 1890 și 1996, pentru a facilita navigația pe Dunăre, pe partea sârbă a fost săpat un canal de navigație suplimentar și au fost dinamitate numeroase stânci ce încurcau circulația vapoarelor. Străzile, devenite destul de circulate și înguste, au obligat localitatea să se extindă spre parte nordică.

În 1891, o rafinărie a început să funcționeze pentru nevoile de alimentare ale vapoarelor. Din anii 1900 portul va avea și un atelier important de reparații, precum și o fabrică de bere.

Pe acest loc binecuvântat cu începe să se dezvolte și industria de prelucrare a peștelui. Caviarul de Orșova va fi din ce în ce mai solicitat pe piețele europene. Pe atunci încă mai urcau sturionii în susul Dunării și se capturau exemplare impresionante.

În anul 1880, românii și sârbii au înființat un cor bisericesc, iar în 1881 a fost fondat un cerc de lectură pentru cei dornici de cunoaștere. Între anii 1909 și 1910, o școală a surorilor catolice a funcționat pentru cei mai mici elevi.

În 1913, Zoltán Medve, guverntorul Orșovei, va naviga la insula Ada Kaleh, pe care o declară proprietate maghiară, sub numele de Újorsova (Orșova Nouă).

În 1910 este deschis șantierul naval pentru reparții și construirea de nave. Astfel, industria trece de la faza de incipiență la una de anvergură. Dar marea nebunie a popoarelor ce avea să cuprindă întregul continent va lovi și aici.

După intrarea României în război, în vara lui 1916, o puternică ofensivă a militarilor conduși de Ion Dragalina, comandantul Diviziei I de Infanterie, ajunge până aici. Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna. După ce a atacat, în dimineața zilei de 15 august 1916, la Porțile de Fier, trupele române au reușit, la 19 august, să ocupe culmile muntoase Alion, Ozion și Drănic, eliberând, în zilele următoare, orașul Orșova. Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile câteva săptămâni. Puterile Centrale aveau să ocupe din nou Orșova.

Orașul avea să treacă, rând pe rând, sub admnistarea trupelor austriece, sârbe, franceze. În mai și iunie 1918 trece sub admistrația română. Abia în 1923 capătă definitiv și oficial statutul de oraș. Cu toate că avea de mult toate caracteristicile de localitate urbană.
În acele momente de crâncene încleștări avea să se realizeze și un monument unic în acea zonă.

Cunoscutul om politic și temut gazetar Pamfil Șeicaru a luat parte, ca tânăr sublocotent al Regimentului 17 Infanterie, la operațiile militare de pe valea Cernei și de pe dealurile Orșovei. După un tir de artilerie susținut, în care au fost aproape îngropat de viu în pământ pe dealul Moșului, Șeicaru promite solemn că, dacă scapă cu viață de aici, va ctitori o mănăstire cu hramul Sfintei Ana, numele mamei sale. Pentru el, personal, totul se termină destul de bine. Scapă viu din confruntare, ba chiar este citat cu Ordin de zi pe Armată pentru faptele de vitejie sub arme.

Mănăstirea Sfânta Ana este situată în partea cea mai înaltă a orașului Orșova pe defileul Dunării, unul dintre cele mai frumoase locuri naturale din țara noastră. Se aici se poate vedea una din cele mai spectaculoase priveliști de pe malul Dunării.

Chiar dacă a fost greu la început, lucrările la mănăstire încep în perioada interbelică. În 1935 a fost construit un drum de acces pietruit, lung de un kilometru și jumătate, care urca din centrul orașului până în Dealul Moșului. Drumul a fost numit Drumul Eroilor, în amintirea celor căzuți aici. Calea era străjuită de șapte troițe sculptate din lemn de stejar masiv, aceste troițe fiind închinate regimentelor care au luptat în zonă în Primul Război Mondial. Troițele au dispărut prin anii ’60. Nu au prea plăcut conducătorilor comuniști.
Mănăstirea Sfânta Ana a fost construită între anii 1936 și 1939, perioadă în care Șeicaru era director al ziarului „Curentul” și deputat în Parlamentul României. Ambele poziții îi aduceau venituri consistente pentru a putea suporta șantierul de ridicare a lăcașului monahal.

Dar un alt război va lovi din nou. Mănăstirea nu a fost sfințită imediat după încheierea lucrărilor de construcție. După anul 1945, odată cu venirea la putere a „puterii populare”, întreg ansamblul a fost transformată în restaurant. Puțini din cei ce veneau aici pentru un prânz și nu erau din localitate știau povestea mănăstirii. Se bucurau doar de o frumoasă priveliște asupra apelor și munților.

Abia în anul 1990, după schimbarea de regim, Mănăstirea Sfânta Ana a fost preluată de Mitropolia Olteniei. La 2 decembrie 1990 a fost sfințită de episcopul Damaschin Severineanul, vicar al Mitropoliei Olteniei.

Marele om politic Pamfil Șeicaru nu a mai apucat să-și vadă ctitoria. Cu toate că a fost condamnat la moarte de regimul communist, a mai trăit câteva decenii în exil în Spania, iar mai apoi în Germania.

În perioada comunistă mănăstirea a fost transformată, pe rând, în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză, tabără pentru copii, chiliile călugărițelor fiind transformate în locuri de cazare, iar în biserică a funcționat, cum am amintit deja, un restaurant.

LĂSAȚI UN MESAJ