Ora națiunilor?

87

Luni, 8 aprilie, Matteo Salvini, vicepremierul Italiei a mai făcut un pas important spre ceea ce consideră a fi iminenta reformă a Europei, invitând la Milano lideri ai partidelor de extremă dreapta din Europa. Scopul declarat este acela de a forma o alianță politică pre-electorală menită să genereze apoi un grup politic aparte în Parlamentul European. Dacă reprezentanții partidelor ce au acceptat invitația sunt, azi, în număr de 37 în acest legislativ, speranța merge spre 60–70 de noi aleși în luna mai, ceea ce ar transforma acest grup în a patra voce europeană. Emergența extremei drepte pe continent îi dă aripi lui Salvini care, cu acest vânt la pupa, recunoaște oarecum că își dorește chiar poziția de Spitzenkandidat, adică de propunere a grupului extremei drepte pentru poziția de președinte al Comisiei Europene.

Sigur că drumul este lung și poate fi presărat cu numeroase piedici imprevizibile azi! Dar EAPN — Alianța europeană a Popoarelor și Națiunilor — a pornit la drum. Cu absențe notabile. Cu semne de întrebare. Cu rețineri, dar și cu (aproape) utopice proiecte. Iar istoria, uneori, se amuză să citească și utopii, nu doar politici minuțios pregătite!

Ceea ce se impune să remarcăm încă de la început este absența unui termen cheie al politicii secolului trecut, anume cel de „stat”! Nu statele naționale, nu statele membre ale Uniunii Europene, ci popoarele și națiunile! Este o formulă clar central-europeană, care poate vexa posibilii parteneri occidentali; dar și o formulă care ne duce cu gândul departe, spre mijlocul secolului al XIX-lea, înaintea constituirii a numeroase state-națiune pe continent, un secol rațional inteligibil, dar cu propuneri gestionate deficitar. Se vor repeta greșelile și orgoliile acelui veac? Mai e loc pentru altele noi? Și, mai ales, încotro ne-ar conduce o reluare a temelor sec. XIX în contextul actual? Va fi, adică, Europa cea nouă, tot un fel de stat — cu mai multe națiuni, spre a nu-l numi multinațional —, un stat care, odată obosit, va repeta erorile birocrației statelor naționale? Devine obligatorie analiza riguroasă a agendei acestuia și a instrumentelor cu care aceasta ar fi sau nu împlinită. Ceea ce, la cât de vag este, acum, proiectul, pare destul de greu…

„Europa bunului simț”

Sub acest far destul de modest în ceea ce-i privește conținutul, Matteo Salvini încearcă să concentreze energii și să genereze Marea Reformă a Europei… Pentru un novice într-ale politicului, un asemenea motto politic este frumos, poetic poate populist-rural! Formularea completă — Către o Europă a bunului simț: popoarele se ridică! — ne trimite clar spre sursele autentice ale proiectului: remanențele pașoptiste italiene și reluarea lor interbelică în ceea ce a dus, ulterior, la doctrina lui Mussolini! Bunul-simț este, desigur, o metaforă utilă în conversațiile zilnice, dar nicidecum nu poate deveni o categorie politică! „Europa bunului-simț” nu răspunde la nicio întrebare. Și cu aceasta ajungem la un soi de călcâi al lui Achile: care este, finalmente, scopul unificării europene? Răspunsul în care au crezut „părinții fondatori” a fost și este — încetarea războaielor pe continent prin formularea unor strategii și politici cooperante.

Care ar fi temele-cheie anunțate de Salvini și de Anders Vistisen, lider al Partidului popular danez? Devoluția puterilor dinspre Bruxelles către statele membre; oprirea migranților la frontierele externe ale Europei prin implementarea unui „model australian” în acest sens, respectiv protecția identității culturale a Europei. Totul ar fi frumos dacă ar avea și sens!

Devoluția puterilor se traduce simplu în limitarea puterilor instituțiilor europene, adică întoarcerea istoriei Uniunii cu mai bine de 60 de ani în urmă! Sigur că numeroase decizii și chiar regulamente europene sunt discutabile, merită a fi revizuite sau chiar înlocuite cu norme mai adecvate situațiilor nou apărute! Dar a da statelor puteri pe care au consimțit să le transfere spre instituțiile europene ar presupune reformarea tratatelor de aderare a acestor state și, respectiv, reformarea tratatelor Uniunii. Spuneam că în anii ’50 tema principală era menținerea păcii și, corelativ, prevenirea unui nou conflict tocmai prin limitarea puterilor discreționare ale statelor. O „simplă” cooperare internațională în forma Ligii Națiunilor eșuase lamentabil în sarcina ei principală de a menține cooperarea pe continent, deci se impunea o mai drastică atenuare a suveranității statelor membre. Aceasta era lecția de aur cu care Europa ieșise din război! Chiar dacă au trecut atâtea decenii, a uita această regulă deja ridică un semn de întrebare asupra bunelor intenții ale unui politician!

„Nu există state perfect suverane, ci numai state servitoare unele altora, egale și independente, conștiente că viața lor însăși, perfecționarea lor va fi imposibilă dacă ele n-ar fi gata sa-și facă reciproc servicii!”, avertiza încă din 1918 Luigi Einaudi, cunoscut politician italian, viitor președinte al Republicii! Nu a fost ascultat, iar aceasta a costat milioane de vieți. Este foarte simplu să mobilizezi voturi și simpatizanți nemulțumiți cu un discurs de tipul „vrem suveranitatea înapoi!” Ceea ce nu știu aceștia, iar politicienii le ascund sau nu știu nici ei este faptul că suveranitatea este un ideal, nu o realitate! Fiecare epocă îi conferă un conținut mai suplu ori mai bogat, dar sensul pe care îl promit politicienii reflectă doar exasperarea lor, strigătul de neputință și de frustrare în fața limitelor inerente ale conviețuirii contemporane. Fiecare pe insula lui ar fi oarecum suveran, dacă ignorăm puterile naturii! Dar, odată ce insula trebuie să acomodeze un mare număr de naufragiați, niciunul nu mai poate fi cu adevărat suveran! Nici măcar dictatorul, dacă se ivește vreunul!

În al doilea rând, o Uniune lipsită de o politică externă comună, precum și de puteri reale de a o implementa, nu va realiza niciodată o protecție optimă a frontierelor externe, nu va transforma Europa într-o fortăreață (cum speră dl Jörg Meuthen, liderul AfD)! Un Frontex eficient — poliție europeană a frontierelor externe — nu poate fi compus din alăturarea unor forțe grănicierești naționale necoordonate. Or, tocmai coordonarea trebuie să rămână o competență comunitară! Cât despre identitatea culturală a Europei, este greu de spus mare lucru, câtă vreme însuși conceptul este subminat aproape din toate părțile: de la deosebirile de perspectivă între „Est” și „Vest”, până la nuanțele cu impact semnificativ ce disting sensul polonez de cel grecesc și de cel italian! Identitatea aceasta are atât de multe fațete scoase pe taraba politică tocmai de către politicienii extremei drepte încât e greu de spus care ar fi elementele comune din discursul lor! Și atunci, cum sună toate aceste divergențe în „traducerea bunului simț”?

Uniunea Europeană cu lecțiile neterminate

Ar fi fost tocmai sarcina principală a instituțiilor, dar mai ales a politicienilor europeni să re-definească această identitate europeană comună, îndată după — sau odată cu — extinderea Uniunii spre Europa Centrală. Dar neștiința majorității, piciorul greșit pe care i-a prins momentul 2004 a întors bunele intenții într-o idiosincrazie tot mai profundă! Politicienii — ca orice grup „profesional” — sunt în majoritate simpli birocrați cu voce mai pronunțată. Se mulțumesc să administreze starea națiunii, bucurându-se de timpii de emisie media și de popularitatea subsecventă. Rareori se ivesc între ei Oamenii Politici reali, cu viziune și cultură politică, așadar cu un proiect. Veți spune imediat că și Matteo Salvini are un proiect iar eu a, să vă dezamăgesc! Am spus viziune și cultură politică. Simpla viziune duce spre utopii iar de acolo, prin autoritarism sau nu, spre ridicol. Cultura politică este cea care ține balanța, dă cotele de eficiență și criteriile de decizie.

Așadar, Oamenii Politici ar fi trebuit în ultimii 15 ani să creeze punți, să armonizeze, să deschidă și să întrețină dialogul. Nu e simplu! Dimpotrivă, dialogul te obligă să ieși din orgoliul personal spre a-l întâlni pe celălalt. Or, lărgirea din 2004 a fost văzută radical diferit: ca pe un cadou în schimbul căruia se așteaptă încă, mulțumiri și dividende, respectiv ca pe o reparație necesară și obligatorie, prețul fiind plătit cu dobândă cu tot. E firesc atunci să existe disensiuni pe tema bugetului Uniunii. Iar orgoliul care ține loc de cultură politică să ceară bugetul înapoi acasă, degrevat de reglementările europene! Cu toate deficiențele sistemului euro, acesta este totuși un pod peste diferențele — minore sau majore — care impietează formularea acceptabilă a identității europene. În traducerea aceluiași „bun-simț”, dacă tot nu ne-am terminat lecțiile, acum ascundem caietul cu puținul pe care totuși l-am făcut? Da, ar spune Matteo Salvini care în 2013 considera moneda euro „o crimă împotriva umanității”!

Un adevărat punct nevralgic este și capacitatea noii alianțe europene de a funcționa dincolo de dar fără a putea face abstracție de diferențele între membrii. De pildă, FIDESZ a declinat participarea pentru că încă speră să-și mențină locul de centru-dreapta între popularii europeni. Scopul clar este acela de a nu răscoli și mai tare fragilul echilibru intern din Ungaria între această formațiune și numeroasele grupuri cu adevărat extremiste, care ar face deliciul stângii total dezorganizate. Apoi, Partidul Lege și justiție — încă la putere în Polonia — susține poziția extremei drepte europene cu privire la migranți dar este în totală contradicție cu aceștia pe tema relației cu Federația Rusă, respectiv cu dosarul ucrainian. În campania internă pentru europarlamentare se va confrunta cu o alianță electorală redutabilă formată din toate partidele de opoziție cu scopul clar de a contracara vocea politică a lui Jaroslaw Kaczynski. Nu avem o poziție „europeană” în aceste privințe tocmai pentru că nu avem o „identitate europeană”! Și atunci, dincolo de „bunul-simț” care ne spune că e nevoie mai mult decât oricând de „identitatea europeană”, nu rămânem cu multe detalii demne de reținut!

Milano 1943–2019

Revenind la Milano se cuvine să reamintim un moment extrem de semnificativ consumat spre finalul războiului. Înțelegând cauzele conflictului și datoria de a formula o soluție viabilă, politicieni de marcă precum Altiero Spinelli sau Ernesto Rossi au fondat în 1943 Mișcarea Federalistă Europeană. La baza acesteia trebuia să stea tocmai asumarea faptului că „statul național suveran este abolit. Fiecare națiune din Europa oferă o parte din suveranitatea ei unui organism colectiv care o exercită în umele tuturor”. În jurul acestui proiect s-au adunat liberali și creștin democrați, socialiști și intelectuali neafiliați. Esența încetării oricărui conflict este repornirea cooperării. Câtă vreme Matteo Salvini susținea la conferința de presă că vorbește în numele tuturor partidelor afiliate ENF — Europa națiunilor și Libertății, grup europarlamentar —, dar acestea nu au trimis reprezentanți la parafarea noii Alianțe, ne întrebăm cât de capabil este acest proiect politic să le reprezinte politic!

Pe fondul problemei, în 1943 se înțelegea faptul că libertatea e condiționată de cooperare, nicidecum limitată de aceasta! Era reluată, astfel, ideea veche de vreun secol în gândirea italiană conform căreia „istoria particulară a națiunilor e pe sfârșite, istoria europeană stă să înceapă!” (Giuseppe Mazzini, 1829). Nu a început nici acum, iar prin agenda stranie și contradictorie a partidelor etichetate de extremă dreapta, avem mari îndoieli că ar fi sosit timpul tocmai a istoriei europene! Federația europeană nu este o variantă ocolitoare a colaborării și centralizării deciziilor; nu este un substitut de suveranitate, ci un alt fel de a înțelege și înfăptui politica. „Popoarele și națiunile” — cum spune Salvini — au nevoie de organizare. Dar a le organiza statal (ca state națiune suverane), este o opțiune depășită stilistic și temporal; a le organiza federal este, încă, prea complex pentru pleiada de lideri populiști care mai au încă a-și interpreta propriile arii fără a intra în dialog. Federația pretinde centralizare și separare clară a competențelor. Iar politica externă și bugetul cad obligatoriu în seama federației. A le lua „acasă” înseamnă a anula în loc de a reforma (cum pretinzi că vrei să faci)!

Până la urmă, popoarele reprezintă o noțiune de sociologie culturală. Cu harta pe care o expune azi, Europa, statele nu recapitulează identitatea populației și, în multe cazuri, Cetatea politică (Ortega y Gasset) e departe de fi „artefactul juridic” al poporului. Națiunea, vine în multe cazuri pe urmele statului, întărind discrepanțele. Ca urmare, „Alianța popoarelor și națiunilor” este ea însăși, o formulare contradictorie și fragilă!

Cum ar putea, atunci, o alianță inconsistentă să apere o identitate neclar formulată? Cu ce instrumente? A sosit ora popoarelor să-și topească mesajul istoric într-unul european sub coordonarea distributivă de competențe propusă de Alianță? O fi oare, ora națiunilor care-și cer suveranitatea pentru a promova ceva de dincolo de ele? Acest ceva este o entitate culturală, nicidecum una compozită prin alăturarea unor entități particulare, astfel că ieșirea din stagnarea europeană nu poate fi făcută prin partajarea competențelor fără a sfâșia, cu sau fără voie, scopul însuși al reformei!

LĂSAȚI UN MESAJ