Mă sună un amic. „Ai văzut?”, mă întreabă. „Ce?” „X a publicat un articol foarte tare.” „Despre ce?” „Aduce dovezi că Y a fost executat politic.” „Executat?” „Da, băi; adică dat afară din fruntea… Îți trimit link-ul.”
Mi-l trimite. Citesc articolul. Zâmbesc. Dar nu pentru mult timp. Sună din nou telefonul. E amicul. „Ai citit?” „Da?” „Nu-i așa că e tare?” „Nu.” „Cum adică?” „Nu e tare.” „Ce vrei să spui?” „E tare prost.” „Vorbești serios?” „Da.”
Simt că l-am enervat. Nu-mi place, dar așa a fost să fie. Întind coarda.
„Să te întreb și eu ceva”, zic. „Ce?” „Când a fost numit Y în fruntea…, nu a fost o numire politică?” „Evident.” „Și, când a fost atât de fericit de numirea politică, chiar nu bănuia că, undeva, într-un plic, există și execuția politică?”
„Bineînțeles că știa, că doar e băiat deștept.” „Păi, dacă știa și mai e și așa de deștept, atunci de ce se vaită acum, ca un prost, pe toate drumurile?” „Dom’le, de ce dracu’ te faci că nu înțelegi? Una e să fii numit și alta e să fii dat afară. Simplu.”
„Simplu?”, mai apuc să spun, căci amicul închide, nu înainte să-mi ureze „Noapte bună…”, pe un ton care mai degrabă mă invită la trei nopți consecutive de insomnie.
Înainte de a mă culca, îi trimit două, trei rânduri, fiindcă — orice-ar fi, oricum ar fi — țin foarte mult la acest amic al meu:
„Băi, de ce, atunci când suntem numiți nu știu ce, pe nu știu unde, nu întrebăm și, mai ales, nu ne întrebăm De ce tocmai eu? Ce merite am?, iar când suntem puși pe liber sărim ca arși Cum, adică, pe mine? Tocmai pe mine…?”
Preț de câteva zile, telefonul nu mai sună. Amicul întârzie să-mi răspundă la mesajul trimis prin e-mail. O face cam peste o săptămână:
„Știi ce? Mai lasă-mă cu întrebările astea ale tale… Țin foarte mult la tine, dar uneori chiar mă scoți din sărite. În plus, Y e foarte supărat pe tine — i-am spus ce crezi. Salut.”
Salut!