Ochii străini care ,,deslușesc” Timișoara

163

Grupul de turiști, în număr de câteva zeci de persoane, se opri brusc, la îndemnul ghidului „tomnatic”, cu capul acoperit de o pălărie de fetru, și ea destul de demodată. Apoi, toate privirile au început să „urce” admirativ spre clădirile vechi și somptuoase din bătrânul centru al orașului de câmpie.

„Clădirea aceasta a fost ridicată la finele veacului al nouăsprezecelea de un arhitect de origine austriacă, extrem de reputat în epocă, inclusiv în capitala Imperiului Cezaro-Craiesc. Istoria ei este plină de tâlcuri adânci și învăluită în mistere nedeslușite nici astăzi”, se auzi vocea interpretului, ademenitoare și voit domoală, pentru a-i atrage și mai mult pe turiștii occidentali să pătrundă în lumea totuși comună a vieții actuale a orașului frumos, dar rănit de atâtea stricăciuni vizibile și din balon de pe fațadele clădirilor sale.

Oamenii priveau însă cu plăcere nedisimulată somptuoasele palate, care se înșirau de-a lungul celor trei piațete cu patină istorică a orașului din Vest, acceptând cu destulă generozitate poveștile ghidului despre „istoria rea și neiertătoare cu această țară” și balcanică, și estică, dar și central-europeană, în aceeași măsură.

Păreau cumva anesteziați, deopotrivă de căldura sufocantă deja, de început de iunie, dar și de amestecul straniu de eleganță aristocratică combinat cu „umbra” pătrunzătoare și grea a trecutului socialist, care, toate, și-au pus amprenta profundă pe înfățișările urbei.

Interpretul de „maladii” le-a vorbit apoi de cuceririle străine care au modelat solid, dar pedant trăsăturile așezării, fără a o răni în vreun fel, deși pe aici au zăbovit multă vreme și turcii, bravi susținători ai Coranului, dar și austriecii, cei care, alături de evrei și de unguri, au desăvârșit-o în forma atât de rafinată de azi.

Apoi, scăpând de pălăria cu aspect ridicol, apăsat de atmosfera tot mai încinsă de afară, bătrânul ghid le aruncă o ultimă carte companionilor săi, și ei oameni trecuți binișor de vârsta a treia.

„Prin acest oraș de graniță al Europei și-au purtat pașii doi dintre cei mai mari compozitori ai Vechii Europe, e vorba de George Enescu și de Bela Bartok, în vreme ce unul dintre cei mai valoroși scriitori ai acestei țări, Camil Petrescu, a trăit vreme de câțiva ani în el.”

După ce și-a încheiat discursul, privirea iscoditoare a acestuia i-a sfredelit pe turiștii toropiți, și ei, de zăpușeala „central-europeană” de început de mileniu și i-a învitat cu o reverență, la fel de demodată precum pălăria de care tocmai se debarasase, să bea ceva răcoritor pe una dintre terasele din jur.

Prin preajmă, nu departe de vizitatorii străini ai orașului din câmpie, treceau grăbite alte grupuri compacte de oameni sau pur și simplu indivizi singuri, cărând cu ei gânduri, promisiuni și vise, ori doar simple îndatoriri de viață.

LĂSAȚI UN MESAJ