O crimă din frică  

219

N-a murit nimeni atunci. Asta a aflat mai târziu, mult mai târziu. Dar din clipa aceea a tot fugit peste granițe ale căror nume nici măcar nu și le mai amintea. Sentimentul fugii din calea pericolului, al fricii învăluitoare nu și l-a mai scos din suflet de atunci și până azi. De câte ori auzea noaptea pași grei în spatele său, îi revenea ticul incontrolabil, cu umărul drept care i se ridica violent din cot și până la baza craniului. Nu știa de ce i se întâmplaseră toate lucrurile acelea, mai ales că nu făcuse rău nimănui, nici în adolescență, nici în prima tinerețe. Pe atunci era junior și apoi apucase să joace câteva meciuri la echipa mare, în a doua ligă de fotbal a țării.

Tatăl lui l-a dus, când avea 10 ani, la echipa de puști a orașului C. Era bine legat încă de pe atunci și jongla cu mingea mereu prin cartierul de blocuri numit Țiglărie.

„E destul de puternic pentru vârsta lui, domnule Antonescu, cred că ați putea scoate ceva din el. Apoi, cum cu școala nu se prea omoară, mă gândesc că măcar jucând fotbal va fi ferit de riscul de a ajunge un derbedeu. Nu e un copil rău, altfel, nu ne-a făcut până în clipa de față necazuri. Vi-l las pe mână, știu că sunteți un antrenor aspru și un pedagog adevărat. Dacă e nevoie, îl puteți și altoi, să iasă ceva bun din copilul ăsta.”

S-a înfiorat auzind vorbele tatălui său, mai ales că aflase și el, de la ceilalți copii din grupa antrenorului, că acesta era un tip brutal, care nu se dădea în lături să-i lovească pe puștii pe care ar fi trebuit, în fapt, să-i antreneze și nimic mai mult. S-a gândit, pe drumul de întoarcere către casă, de ce, în loc să-l susțină, taică-su l-a încurajat pe Antonescu să se poarte urât cu el. Până la urmă, era doar un copil, iar mai târziu a înțeles că, de fapt, de acolo a început să i se tragă toate slăbiciunile și spaimele de mai târziu. Mult timp, i-a fost imposibil să-și amintească câte palme grele a primit peste față și peste cap de la Antonescu. Număra în fiecare noapte loviturile primite în timpul antrenamentelor, dar și în timpul meciurilor, de la antrenor, și apoi, când, în sfârșit, adormea, visa că devenise cel mai bun mijlocaș din echipă. Atunci, în vis, firește, îl vedea pe bătrânul Antonescu că se apropia de el și îl îmbrățișa, neuitând să-i sufle la ureche că va deveni un jucător important. A doua zi, când pleca de la școală la terenul de antrenament, frica îl urma îndeaproape, precum un monstru nelipsit de la ceea ce urma să pățească, de fiecare dată, acolo.

Când echipa sa a pierdut meciul cu puternica trupă din orașul T., ratând promovarea în grupa de elită a juniorilor de 15 ani, a presimțit că răul cel mare îl va vizita negreșit. S-a grăbit să se schimbe în vestiar, înainte ca antrenorul, ale cărui urlete de furie se auzeau de departe, să ajungă la el. În clipa în care ușa vestiarului a fost izbită de perete, a mai apucat să vadă o umbră mare, solidă și apăsătoare, prăbușindu-se peste el, și a simțit cum un lichid cleios a început să-i inunde cavitatea bucală. Palmele grele ale antrenorului l-au tocat secunde bune, și, cu toate că a fost prima dată când a vrut să riposteze, pentru a se apăra, firește, nici brațele și nici picioarele nu i-au fost de niciun ajutor.

Încă mai scuipa sânge când umbra animalului începuse să-l despresureze.

Despărțirea de Antonescu s-a petrecut după un timp îndelungat, în ziua în care a împlinit 16 ani. A fost momentul când secundul de la echipa mare l-a tras deoparte și, privindu-l disprețuitor pe Antonescu, așa i s-a părut lui atunci, i-a spus acestuia că băiatul va trece, de-a doua zi, la prima echipă a orașului.

Nu mai intrase într-o biserică de pe vremea când bunica obișnuia să-l ia cu ea la slujbele de Paște și de Crăciun, însă, în ziua aceea, primul loc unde s-a oprit a fost la micuța basilică din mijlocul orașului C. A bolborosit ceva ce aducea cu o rugăciune, în fapt frânturi din ce-și mai amintea din copilărie, apoi a aprins două lumânări: una pentru mama care murise cu cinci ani în urmă, măcinată de o boală de ficat, și una pentru bunica sa, ce murise cu două săptămâni în urmă. În liniștea apăsătoare a micuței biserici catolice, în urechi auzea distinct vocile celor două femei șoptindu-i că „nu trebuie să-i mai fie, de-acum, frică”.

Doar că nu avea să se întâmple acest lucru nici de atunci înainte, pentru că, ce începe rău se sfârșește, îndeobște, și mai rău.

La fel cum a presimțit ce avea să i se întâmple în vestiar, după înfrângerea de la juniori, așa a simțit că ceva și mai grav urma să se petreacă în clipa în care a intrat în barul din centrul orașului, alături de iubita sa, prima fată cu care apucase să facă dragoste cu adevărat. Până atunci fugise de femei ca dracul de tămâie, ca și când spaimele lui dintotdeauna îl avertizau că nu e bine să-și caute și el una.

A întrebat-o pe fată ce vrea să bea, apoi s-au așezat pe o canapea proptită pe scena de lemn din mijlocul barului. Luaseră două beri germane și începuseră să se sărute cu pasiune și înfiorare, uitând de tot ce se petrecea în interiorul localului. L-a văzut în ultima clipă pe bătrânul său antrenor îndreptându-se cu agilitate către el, și apoi s-a trezit pe jos, cu o arsură puternică în zona rinichiului. A căutat-o cu disperare pe fată și, negăsind-o, s-a întors urlând, înfiorător, către cel care l-a lovit cu atâta forță. L-a văzut pe Antonescu cum o pipăia peste tot pe tânăra lui iubită, și atunci, cu o putere venită din abis, a început să-l strângă pe acesta de beregată, fără cea mai mică intenție de a-l lăsa viu. Trupul masiv al fostului său antrenor se afla prăbușit pe podeaua din mijlocul localului, inert și înconjurat de câțiva oameni aflați în bar, care încercau, cu înfrigurare, să-l readucă la viață.

În noaptea cu pricina, după ce a zăcut măcinat de frică, aceeași veche și nesfârșită stare de frică, în brațele femeii iubite, a luat primul tren care pleca din urbe, dispărând pentru totdeauna din micul oraș C.

Mult timp a crezut că săvârșise crima, că individul chiar crăpase sufocat de brațele lui.

Apoi, după niște ani, a aflat că Antonescu și-a revenit, miraculos, din coma profundă în care vegetase timp îndelungat. Abia atunci, cu frica încă bine cuibărită în suflet, a hotărât să se întoarcă acasă.

A știut că a scăpat de molima de care a suferit toată viața sa de până atunci, când a reîntâlnit-o pe fosta lui iubită, în fața barului unde a fost convins, atâta amar de vreme, că a omorât un om. Amalia era divorțată și avea o fetiță de șase ani, iar lui i s-a părut că era o femeie frumoasă și bună, pentru care orice sacrificiu merita să fie dus până la capăt.

Indiferent că la mijloc se aflau, dansând diavolesc, frica, viața sau chiar moartea săvârșită din ura cea mai adâncă.

LĂSAȚI UN MESAJ