Cosmin Leucuța s-a născut în 3 octombrie 1986, la Arad. A început să scrie povești la vârsta de 14 ani. Când avea 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, care este câștigătorul Concursului de Debut organizat de editura Adenium în anul 2013. Un alt roman de-al său — Statele Unite ale lui Dumnezeu — a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, ediția a VI-a (2013), organizat de editura Humanitas. În decembrie 2014 a fost cooptat în juriul concursului literar „Incubatorul de Condeie” și, din ianuarie 2015, a devenit invitat permanent al site-ului cultural „Semne Bune”.
A mai publicat Numele altora — Povestiri (în principiu) scurte (Casa de Pariuri Literare, 2017), Hoodoo (Editura Polirom, 2018, un road-novel supranatural pentru care juriul Galei Tinerilor Scriitori, ediția 2019, i-a decernat premiul „Tânărul Prozator al Anului”), „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?” (Casa de Pariuri Literare, 2020, volum de proză scurtă care i-a adus, pentru a doua oară, titlul de „Tânărul Prozator al Anului”, la Gala Tinerilor Scriitori — ediția 2021). Locuiește lângă Timișoara, împreună cu doi șproți și două pisici.
Robert Șerban: Când cineva ia, în România, un premiu literar de două ori e bănuit fie că are pile, fie că forțe oculte (din care premiantul face parte) au aranjat „povestea”, fie că a fost singurul candidat. Cum de ai câștigat, pentru a doua oară, la Gala Tinerilor Scriitori, titlul de Tânărul prozator al anului (2020), după doi ani de la celălalt Tânăr prozator al anului (2018)?
Cosmin Leucuța: Dragă Robert, chestiile astea se întâmplă mereu. Țin minte că acum doi ani, când am luat prima dată acest premiu, o doamnă mă lăuda și mă felicita pe profilul meu de Facebook de mi se stricau dinții în gură, iar pe alt grup privat mă critica. Mihail Vakulovski a fost destul de drăguț să expună faza și m-am amuzat mai mult decât m-am supărat. Sunt convins că și atunci când am luat a doua oară premiul cineva s-a găsit să spună chestiile astea, dar asta e, se întâmplă, n-ai ce să faci. Trebuie să te aștepți și la așa ceva, poate sună aiurea, dar mi s-ar părea cumva ciudat să nu se zică chestiile astea. Din partea mea, pile n-am, se știe că n-am făcut și, probabil, nu voi face niciodată parte din găștile literare care împânzesc România, mereu am fost solo.
Cunosc mulți scriitori, dar în afară de un „ceau, ce mai faci?”, „felicitări pentru carte/premiu etc.” sau „ți-am citit cartea, mi-a (dis)plăcut”, nu prea interacționăm. Evident, cu câțiva păstrez legături mai strânse, mai ieșim la o bere sau ne mai consultăm pe texte, când e nevoie, dar în rest, we keep it casual, fiecare cu ale lui. Acum, cât privește câștigarea premiului a doua oară, explicarea fenomenului aberant e ceva ce nu ține de competența mea. N-a ținut niciodată, că nu mi-am dat singur premiul. Am concurat mereu alături de unii dintre cei mai cunoscuți și apreciați tineri scriitori ai prezentului. La tura a doua, n-am citit deocamdată decât cartea Laviniei Bălulescu, și mi s-a părut foarte bună, cred că avea șanse cel puțin egale. Juriul a deliberat și a decis, trebuie să trăim cu hotărârea lor, n-avem ce face.
R.Ș.: Mărturiseai, recent, că anul trecut, când ai împlinit 20 de ani de când scrii, ai făcut un recensământ al „operei” tale și ți-au ieșit 22 romane (din care 15 sunt neterminate), cinci volume de proză scurtă și încă vreo 30 de nuvele (10 neterminate). Nu ți-e teamă că scrii prea ușor? Ce te mână în fața computerului ca să faci proză?
C.L.: Să fiu sincer, în urmă cu câțiva ani îmi era teamă că scriam prea puțin, că mă urneam prea greu. Intram în panică dacă treceau câteva zile fără să scriu o pagină sau măcar câteva rânduri, de parcă nu aveam tot timpul din lume să scriu ce am de scris. Multe dintre textele de care amintești tu le-am scris în liceu și facultate. După aceea am avut o perioadă în care scriam un roman pe an și, ocazional, mai începeam câte ceva pe lângă, însă îl lăsam baltă destul de repede, să mai dospească un timp, să se așeze. Dar, cum zice reclama, now I’m older Budweiser! În ultimii ani m-am mai relaxat, am avut o revelație care mi-a mai pus frână și acum, fiind și mai ocupat cu (multe) alte îndatoriri casnice, trebuie să îmi gestionez foarte bine puținul timp liber, așa că scriu doar dacă am inspirație. Și chiar și pe aceea o testez, în minte. După 20 de ani de scris, îmi pot da seama aproape instantaneu dacă o poveste are șanse să se închege ca lumea. Așa că, acum, imediat ce îmi vine o idee nouă, rulez o…, să-i zicem, „simulare”, direct în minte, încerc să sar de la început la câteva puncte esențiale și, poate, la un final, să văd dacă povestea e acolo. Dacă întrevăd cu ușurință momentele astea cheie, e OK. Dacă nu simt magia de la început, nici nu mă obosesc să pornesc laptopul.
R.Ș.: În contrapunct cu cifrele de mai sus, se zice că ai fi de modă veche, adică ești leneș și, cum ai spus și tu, crezi în inspirație. Ce e aceea inspirație?
C.L.: Daaa, foarte leneș și indisciplinat. Îmi doream într-o vreme să ajung într-o situație din aceea de film american, să mă sune editorul să mă hărțuiască, când îi trimit următorul capitol al cărții?, să îmi aducă aminte că am promis să mă țin de un deadline, deși, paradoxal, cred că mi-ar fi imposibil să fac asta. Da, în ultima vreme mă las tot mai mult ghidat de inspirație. Câtă o fi, cum o fi, așa o primesc și nu vreau mai mult. Ce cred eu că e inspirația? Cred că de fiecare dată îi dau o altă definiție. În clipa asta e așchia aceea de sub piele care trebuie musai să aibă parte de atenție, că altfel nu mă lasă să dorm sau să îmi văd de ale mele.
R.Ș.: Cum îți construiești prozele? Știi dinainte ce vei scrie, știi cum și când se va termina textul, sau mergi la surpriză?
C.L.: E haos la mine în cap, dar un haos pe care îl înțeleg. Cum ziceam, de cele mai multe ori știu dinainte care sunt punctele esențiale prin care va trece povestea, alteori știu doar finalul sau începutul sau mijlocul. Am scris Hoodoo pe baza unei singure melodii, iar Laptele negru al mamei pe baza unei singure scene, sau alte cărți pe baza unui schimb de replici. Totul depinde de subiect. Dacă îl simt că e puternic, fertil, am încredere în el că va merge în direcția bună. Dacă nu, îl testez.
R.Ș.: Ai imaginație ori ai ureche și auzi povești, pe care, apoi, le transformi în literatură?
C.L.: Aș fi ipocrit să zic că merg doar pe imaginație. Nu știu niciun scriitor care să se bazeze doar pe imaginație. E nevoie și de ea, clar, dar bazele vin din viața reală. Mi se pare că poveștile ancorate în real atrag cititorul, detaliile realiste îl ajută pe acesta să se transpună în poveste mai bine, poate pentru că se poate identifica cu ele, și mai ales pentru că ele fac credibile poveștile fantastice.
R.Ș.: Îți merge foarte bine dialogul, are firesc, naturalețe. Teatru nu scrii?
C.L.: Ha! Am încercat acum câțiva ani să scriu și teatru, și scenariu de film. Niște dezastre! Astea sunt specii de literatură cu forme foarte, foarte stricte, care cred că necesită multă disciplină și foarte multă atenție la chestii care pe mine nu mă interesează prea mult acum. Încerc să scriu cât mai liber, cu cât mai puține indicații scenice, încerc să sugerez anumite detalii, în loc să le impun. Vreau să las cititorii să completeze spațiile libere cum vor ei.
R.Ș.: Ce scriitori români contemporani îți plac?
C.L.: Apreciez multe nume din literatura română contemporană, dar azi o să menționez doar trei, cei care m-au surprins în ultima vreme prin cărțile lor puternice și foarte inventive, venind de nicăieri, fără recomandări din partea unor mentori literari sau mai știu eu ce artificii: Andrei Mocuța, Suzana Tănase și George Cornilă. Să-i citiți, că merită.
R.Ș.: Care sunt patru cărți pe care le-ai recomanda fără să clipești? De ce acestea?
C.L.: Dune, Crimă și pedeapsă, Povestea fără sfârșit și The Disaster Artist. Prima pentru că — o să sune un pic dulceag — din cauza ei m-am apucat de scris la modul serios. Am citit-o în primul an de liceu și mi s-a părut perfectă. Am recitit-o în ultimul an de facultate și mi s-a părut chiar mai bună decât la prima lectură. Următoarele trei, pentru că aproape m-au împins spre lacrimi.