Nu ne luați și creștinătatea noastră senină, vă rog!

938

Să fie clar: de fiecare dată când ies din România devin naționalist! Și de fiecare dată când liderii politici ai lumii și ai Europei evită să pronunțe cuvântul „creștin” după drame, atentate la adresa creștinilor, mi se pare că trăiesc într-o lume stupidă.

Despre primul sentiment am scris încă din 1992, când am început colaborarea cu Consiliul Europei și am călătorit mereu spre Strasbourg. Nu mai insist asupra lui fiindcă sunt convins că fiecare dintre cei care citesc acum articolul meu a simțit cum e să fii privit ca un fel de Cro-Magnon din Europa răsăriteană ce vorbește totuși articulat. Însă asta e o problemă mult mai complicată decât pare fiindcă românii fac tot posibilul să nu ieșim din acest stereotip jignitor. Și, ca atare, în destul de multă măsură adevărat.

Dar mă întorc la a doua enervare a mea, cu privire la dispariția tot mai accentuată a identității noastre creștine de europeni, și constat cu stupoare că ultimii 30 de ani au însemnat nu doar o diminuare progresivă a acestei moșteniri, cât, mai ales, o ocultare, o cenzurare tot mai agresivă a acestei moșteniri. O negare a ei. Am scris despre aberațiile pe care limba corectitudinii politice le-a avortat pentru a falsifica realitatea cultural-religioasă: dispariția cuvântului „Crăciun” din vocabularul hibernal al capitalei Uniunii Europene, niciun cuvânt despre Notre-Dame ca loc sacru al creștinătății printre vorbele de clacă ale lui Macron după incendiu, ca să nu dau decât două exemple.

Celor care, în exact acest moment, își spun că Europa democratică este o democrație laică le răspund că lucrurile stau numai și numai așa. Am scris mereu și continui să cred că Biserica nu are ce căuta în treburile statului, adică statul modern este necesarmente laic. Dar, imediat, aș adăuga și faptul că eu nu fac confuzia între credință și religie, pe de o parte, și nici măcar între clerul de jos și chivernisiții chiriarhi, pe de altă parte. După cum eu îmi imaginez dimensiunea creștină a europenilor ca un dat cultural, ca un stil de viață mai degrabă decât ca o ideologie belicoasă ce se ocupă cu agresivitate și de confesiunile ei diferite, și de alte religii. Evident că, pe cale de consecință, eu cred într-o Creștinătate care unește valori fundamentale, care a dăruit Europei o morală, iar capitalismului mondial — o etică. Știu, de asemenea, că o parte însemnată a creștinătății de azi practică un fel de creștinism de carnaval. Adică nu are nici viață liturgică, nici nu se supune unor imperative ale vieții religioase cum ar fi postul, de pildă, care încalcă și interdicțiile cu privire la divorț, nunți în post ș.a.m.d. Și că, de fapt, creștinătatea asumată e mai degrabă una superficială, mimetică. Da, așa e, dar chiar și în acest happening al Paștelui și Crăciunului, oamenii se regăsesc într-o tradiție ce îi legitimează și le dă sens. Lumină, dacă îmi permiteți acest cuvânt de la capătul acestei săptămâni a patimilor. O tradiție de care avem o disperată nevoie fiindcă aceste forme de imitație a timpului liturgic creștin ne țin într-un contact direct cu memoria părinților, bunicilor și strămoșilor noștri. Iar o asemenea constatare mi se pare că răspunde și ofensivei ateismului agresiv care, dincolo de triumfalismul nătâng civilizator, nu face altceva decât să ne amputeze memoria și să taie cu brutalitate privirea spre Cer.

LĂSAȚI UN MESAJ