„Nimeni nu mi-a lăsat prin testament nimic” – Interviu cu scriitorul Valeriu Gherghel

1909

Valeriu Gherghel (n. 22 iunie 1955) a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Între anii 1983 şi 1990, a fost redactor-şef adjunct la revista „Opinia studenţească”. Este doctor în Filosofie cu o teză despre neo-platonism. Actualmente este profesor la aceeaşi universitate. A publicat, în 2006, la Editura Polirom, volumul Porunca lui rabbi Akiba, în 2012, la aceeaşi editură, volumul Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate, și în 2018, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?

Robert Șerban: Scrieți în Roata plăcerilor, cea mai recentă carte a dumneavoastră: „Din păcate, vocația nu-i niciodată evidentă, e nevoie de un magistru ca să o găsești”. Cine v-a fost maestru și cum v-a descoperit vocația?

Valeriu Gherghel: Nu-mi mai amintesc. Când mi-am simțit vocația de poet, m-am dus cu creațiile la Mihai Ursachi, el le-a citit cu luare-aminte și mi-a mărturisit pe un ton foarte ferm: „Doar eu scriu poezii la fel de bune!”. Încurajarea lui m-a împins să compun versuri până prin anul III de facultate, când mi-am simțit o vocație irezistibilă de critic literar; am început să critic în stânga și în dreapta, n-aveam mamă, n-aveam tată, n-aveam prieteni, numai autori gata de ras, eram specialist în meseria de gâde. Faza asta s-a consumat îndeosebi la revista „Convorbiri literare”. Eram ferm convins că m-am născut să pun ordine în hățișul literaturii române. Convingerea asta a fost, firește, o iluzie costisitoare, îmi pierdeam vremea citind cărți infernal de prost gândite și redactate. Judecam maculatura de toate zilele, ceva ce nu avea nevoie de judecata mea casantă, fiindcă mediocritatea acelor produse era evidentă. Nu pledezi că un măr putred e putred, nu justifici evidența, scrie în manualul de logică elementară. Mai târziu, am dat peste eseurile lui Paul Zarifopol, m-am obișnuit cu „registrul ideilor gingașe”, dar mi-am păstrat tonul justițiar și m-am apucat să-l critic pe Stendhal (nici lui Zarifopol nu-i prea plăcea), folosind cu măiestrie locuri comune, precum „cherubin cu defect” și altele la fel de istețe. Combinam impulsul destructiv (propriu tinereții târzii) cu disocierea de idei (care este, se știe, o ocupație de moșneag), în mine se luptau, așadar, precum în ființa lui Iisus Christos, două voințe (voința de dreptate și voința de adevăr). Am trăit această disociere lăuntrică, până când am înțeles (cam târziu) că adevărata mea vocație nu este aceea de luptător pe baricadă, ci de contemplativ galeș (și resemnat). În momentul în care am priceput asta, era mult prea târziu ca să-mi mai găsesc vreun magistru, se făcuse pustiu în jur. Altfel spus, ca eseist sceptic nu-mi recunosc nicio ereditate, nimeni nu mi-a lăsat prin testament nimic. Degeaba sunt așezat în mulțimi (finite, singulare), aș dori să fiu scos din context, expulzat, fiindcă nu am nicio legătură cu zisul context. Cel mai mult am învățat de la Montaigne. Pentru mine a fost o traumă (încă nu mi-am revenit), când l-am auzit pe un critic și istoric literar foarte prestigios că îmi prezintă Breviarul sceptic cam așa (eram la Târgul de carte Gaudeamus): „Nu putem vorbi despre cartea lui Valeriu Gherghel, fără a menționa, în primul rând, că autorul este din Iași și, după cum știm, la Iași a existat un cerc de călugări doritori să facă un cerc, care cerc de călugări doritori să facă un cerc se afla deja într-un cerc mult mai mare de călugări, care și ei voiau să facă un cerc etc.”. Discursul îmi aparține, am reformulat în cuvintele mele un text originar, dar am păstrat întocmai ideea (esența, lamura), nu m-am abătut nici cu o iotă de la ea. Ideea principală era că sunt un firicel de iarbă răsărit pe un sol fertil (și bine întreținut de un Grădinar obscur), laolaltă cu alte firicele de iarbă, într-un smoc, și că aceste firicele de iarbă nu puteau crește decât acolo. Și asta printr-un destin care nu acceptă abatere, nu acceptă klinamen.

R.Ș.: Cum vă alegeți ce carte nou apărută citiți? De ce ea, și nu alta? Pe ce vă bazați preferința?

V.G.: Am un blog, scriu despre cărți, îndeosebi despre traduceri (deși în ultima vreme compun doar fabule filosofice): mă iau și eu după alții, caut prin publicațiile englezești, americane, îmi place să-mi verific judecata de gust și să mă amuz. Ați citit Sticletele de Donna Tartt? Romanul e acceptabil, urmează o rețetă exersată cândva de Charles Dickens, cititorii mor după aventuri cu orfani nedreptățiți, care ar putea să devină niște tâlhari și devin, totuși, în final, niște sfinți. Așa e și cu Sticletele. Însăși venerabila Michiko Kakutani l-a elogiat într-o recenzie din „The New York Times”, pe drept cuvânt memorabilă. Eu nu pun în cauză genialitatea prozatoarei, indiscutabilă, eu mă întreb ce mecanism atroce face ca un roman obișnuit, nici mai bun, nici mai rău decât multe altele, să se vândă în milioane de exemplare… Nu la noi, firește, în România acest miracol nu se poate repeta, în România ești mulțumit dacă o carte de Dostoievski, Însemnări din subterană, să zicem, se vinde în 1.500 de exemplare: faci o cruce mare până-n pământ și mulțumești cerului că ți-ai scos cheltuiala. În concluzie, de citit citesc aproape la întâmplare (sunt modest, accept sugestii), de recitit nu mai este așa, recitesc doar pe alese, după o ordine strictă, cărți despre care, probabil, Michiko Kakutani nici măcar nu a auzit…

R.Ș.: Mai citiți presă culturală? Credeți că mai contează recenziile și cronicile criticilor în alegerea unei cărți?

V.G.: La Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys, volum care s-a publicat în ianuarie 2006, tot la Polirom (sunt un „autor Polirom”, cum se zice), am numărat cam 30 de recenzii (două în „România literară”, una în „Dilema veche”, una în „Observator cultural”, trei în „Timpul”, una în „Orizont” etc.). Toate elogioase, niciun critic n-a crâcnit, toți au zărit în mine Promisiunea arhetipală. După cinci ani, Porunca lui rabbi Akiba se vindea pe site-ul Polirom la un „preț promoțional” de 9, 99 lei. Abia prin 2014 s-a epuizat tirajul (care a fost unul de tatonare a pieții, deci modic; era, în fond, cartea de debut a unui cvasi-anonim, fostă glorie locală cu mulți ani în urmă, actualmente „general îmbisericit”). În treacăt fie zis, urmăresc presa culturală încă din liceu, nu văd cum aș putea scăpa de această pasiune. Dar dacă o carte primește 30 de recenzii (toate pozitive), devine „cartea săptămânii” la TV (în emisiunea lui Dan. C. Mihăilescu), este nominalizată la toate premiile cu putință (inclusiv la Marile Premii Prometheus) și ajunge, peste ani și ani, să se vândă la prețul promoțional sus-menționat, ceva nu este în regulă cu publicațiile culturale (și cu întregul sistem cultural autohton). Ce-i drept, pe vremea aceea încă nu știam că autorul și numai autorul răspunde de promovarea lui, nimeni altul. Credeam că e ca în copilăria mea, aveai o recenzie în „Cronica”, te salutau toți ofițerii de la colonel în sus: „Să trăiți, domnule eseist! V-am citit cartea. O încântare… Toată noaptea am discutat despre ea cu nevasta, n-am putut închide un ochi, așa de emoționați am fost, la unele pasaje am plâns… Vă rugăm să ne dați un autograf, unul pe exemplarul meu și altul pe exemplarul ei, nu ne putem opri din citit; de aceea am cumpărat trei exemplare, unul e pentru soacră, dar ei, bineînțeles, nu vrem să i-l oferim cu autograful Dvs., soacră, soacră, poamă acră…”.

R.Ș.: Apropo de critica literară: de ce și cum o aceeași carte poate fi văzută total diferit, în alb, respectiv în negru, de către doi recenzenți de vârste apropiate, de calibre culturale egale, de același leat, cum ar veni?

V.G.: În toată viața mea, am avut o singură recenzie negativă (a cincizecea, într-o succesiune compactă de laude și ditirambi), deși cuprindea și ea litania cunoscută, „autorul este foarte erudit, scrie excelent cum nimeni altul nu mai este în stare pe plaiul românesc, se vede că și-a făcut cultura la izvoarele cele mai limpezi, vorba lui Leonardo da Vinci, știe până și limba franceză, deși o vorbește cu accent, și a rămas la vechiul sens al verbului baiser…”. Sigur, există diferențe în judecata de gust, mie nu prea mi-a plăcut Scara lui Iakov de Ludmila Ulițkaia (recunosc că e un roman bun), dar criticului cutare (nu-l numim deocamdată) i-a plăcut teribil: este romanul unei vieți, încununarea unei creații, aminul ei, doar Saramago a mai fost la fel de productiv la 70 de ani. Și Philip Roth. Tocmai astfel de diferențe fac farmecul receptării. Când deosebirile provin din faptul că un critic aparține unui cerc de călugări (camalduli) aflat în opoziție contrară și contradictorie cu un alt cerc de călugări (iezuiți), judecata nu mai ține de sfera culturală, ci de politică. Să critici cartea cuiva pentru că nu este iezuit de-al tău, ci camaldul, este o dovadă de prost gust și de infantilism. Între filosofi nu se practică, n-am auzit. Eu, unul, mă consider (și) filosof, deși nu îndrăznesc să-mi arog acest titlu și nici nu cade prea bine, când vrei să-ți vinzi o carte, dacă află cititorii, te-ai ras. Filosofia înseamnă de la o vreme a scrie impenetrabil despre banalități („nimeni nu poate fi contemporan cu propria moarte”) și a folosi un ton oracular („dacă gândim radical, a fi contemporan înseamnă, în realitate, a fi contemporan cu o origine”)… La noi, după cum știm prea bine, recenziile nu au nicio influență asupra pieții (și dacă ești lăudat, și dacă nu, cartea tot nu se vinde), pot cel mult să-l mâhnească pe autor. Dar dacă autorul e un ins cuminte, dacă i-a citit pe Seneca, pe Montaigne, pe Gherghel, a doua zi va uita incidentul și-și va vedea liniștit de treabă…

R.Ș.: Spuneți, în Roata plăcerilor, că un om normal ajunge să citească într-o viață 5.000 de carti, maximum 6.000, asta dacă e longeviv. Dumneavoastră cam câte cărți ați citit până acum?

V.G.: N-am calculat, o mulțime; cu siguranță mai multe decât aș fi avut nevoie ca să devin profesor și muuuuult, muuuuult mai puține decât mi-aș fi dorit, dar nu mai pot îndrepta nimic, asta a fost. Nu am puterea de concentrare a lui Jean-Paul Sartre care citea 300 de cărți pe an, îndeosebi romane polițiste și biografii de foști politicieni (biografia cancelarului Bismarck, de Emil Ludwig, am avut-o și eu în bibliotecă, am moștenit-o de la părinți). Am urmat, în consecință, exemplul lui Joseph Epstein (eseist și el): „Cu cât cartea este mai bună, tot cu atâta trebuie s-o citești mai încet”. Lent (langsam) își dorea și Nietzsche să fie citit, după exemplul filologilor care au de tradus un text în cuneiforme…

R.Ș.: Pledați pentru recitire. Și, totuși, un intelectual trebuie să fie conectat la lumea lui, la cărțile contemporane, la nou. Când mai citim, dacă recitim? Cum facem să le împăcăm pe amândouă?

V.G.: Cineva, un înțelept, a propus cândva această regulă: „Abia după ce recitești trei cărți vechi (trei clasici îmbâcsiți), ai voie să citești o carte recentă, un bestseller…”. N-am urmat întocmai acest sfat; de altfel, l-am descoperit nu de mult. Mulți eseiști rafinați spun (și scriu negru pe alb): „De la o vreme nu mai citesc, recitesc”. Dar eu nu-i cred pe cuvânt. Doar cel retras pe o insulă pustie (cu cele 10 cărți legendare) poate respecta acest cuvios precept, firește, dacă nu se apucă el însuși de scris. Atunci scapă de obligația plictisitoare de a-i citi și a-i judeca pe alții. După ce s-a lăsat de scris, Philip Roth s-a apucat să-și citească romanele. Nu cred că i-a luat foarte puțin timp, voia să-și dea seama dacă a fost un scriitor bun — nu cred că s-a convins. Dacă nu suntem niște închipuiți, murim fără a ști cât de mult/de puțin am valorat, murim în cea mai desăvârșită ignoranță cu privire la sine, murim degeaba…

R.Ș.: Trăim într-o lume a topurilor, și dumneavoastră vorbiți despre ele în carte, așa că vă invit să fim în trend și să îmi spuneți care credeți că sunt cele 7 minuni ale literaturii?

V.G.: Minunile sunt 7 (șapte), dar nu au o ordine, nu acceptă o ierarhie; o minune nu poate fi mai mare decât alta, așa cum miracolul înmulțirii celor 5 pâini și a celor doi pești (rămân după ospăț șapte coșuri cu firimituri) nu este mai mare/mai mic decât miracolul învierii lui Lazăr, după patru zile. Să încerc, deci:
— Homer, Odiseea;
– Sofocle, Antigona;
– Petronius, Satyricon;
– Dante Alighieri, Divina comedie (Infernul);
– Cervantes, Don Quijote;
– Shakespeare, Hamlet;
– Dostoievski, Idiotul.

Cine se apucă să alcătuiască liste (eu sunt un mare cititor de liste, de topuri, mor de plăcere când inspectez una/unul) știe din capul locului că nu va oferi o listă fără lacune. Unde să pun Eneida, unde Decameronul, unde Tristram Shandy, Gentleman, unde Ulysses? Plus poeții: Rimbaud, Ezra Pound, T. S. Eliot etc.

R.Ș.: Mărturisiți în capitolul ”O lacrimă pe mormântul tinereții mele” că, pe vremuri, când citeați anumite pagini dintr-o carte, la un moment dat izbucneați în plâns. Era ca un plâns purificator. Care era cartea, domnule Gherghel?

V.G.: Un roman istoric, care nu este numaidecât o capodoperă, îl și numesc undeva în Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile. Poartă titlul de Cavalerii teutoni (în poloneză titlul ar fi Purtătorii de cruce). A fost publicat de Henryk  Adam Aleksander Pius Sienkiewicz în ultimul an al secolului al XIX-lea, 1900. Precizez că eram copil, prima dată l-am citit la 8 ani (nu mint, martor mi-e prietenul Aristotel). Deși nu-i nicio rușine să plângi, acum, din păcate, niciun roman nu-mi mai stoarce vreo lacrimă, m-am uscat de tot. Aș adăuga, fără legătură cu mine, că Vladimir Nabokov se punea pe bocit când citea Doamna Bovary. Îl impresiona scena din final, când Emma Bovary mănâncă la propriu arsenic și rămâne cu un gust de cerneală în gură. Iar Flaubert se îneca pur și simplu de plâns, când ajungea să scrie o propoziție fără multe conjuncții și terminată printr-un adverb.

R.Ș.: Spuneți undeva: „Orice labirint are o logică și o finalitate. Viața, nu”. Cred că orice om credincios v-ar putea contrazice, spunându-vă că viața are și una, și alta. Totuși, cum arată o viață cu logică și cu finalitate, în accepțiunea dumneavoastră?

V.G.: Problema sensului vieții este simplu de rezolvat dacă ești credincios. Viața devine o scară spre mântuire. Ai un scop, un drum de urmat, reguli precise pentru orice ispravă îți propui: postești, îți iubești necondiționat aproapele, nu-l ignori pe departe. Când ești agnostic ca mine, problema se complică întrucâtva. Privești ceea ce ți se întâmplă și nu găsești imediat un sens. Nu-l găsești nici mai târziu. Nu-l găsești pur și simplu. Lași lucrurile cum sunt și-ți spui resemnat: „Asta e, viața e o succesiune întâmplătoare de întâmplări (n-am cerut să fiu aruncat în lume, nu decid eu când voi părăsi scena, în clipa asta, mâine, cândva, niciodată, voi fi primul om nemuritor), nu-i putem găsi o ordine, nu are haz să mai cauți. Într-o mulțime de agnostici nu sunt singur, poate că Thomas Nagel are dreptate”. Firește, poți afirma ca Noica: „Ce bine că viața n-are nici un sens, îi voi da eu unul…”. Dar eu nu mă consider un subiect atât de voluntar și de puternic (nu sunt nici sfânt, nici nu mi-am dorit, n-aș vrea să fiu materie de negoț între traficanții de moaște), n-am forța de a schimba întâmplarea în necesitate și lipsa evidentă a sensului într-o prezență orbitoare. Pot să mă amăgesc ca Susan Wolf și să-mi zic că viața unui medic în căutarea unui leac pentru cancer capătă sens prin însăși valoarea (negreșit înaltă) pe care o slujește, dar mă gândesc că există, la periferia lumii, oameni umili, care n-au avut șansa să găsească vreun leac, să cerceteze bacili și gene la microscop, care n-au militat pentru pace în Agora veche și n-au participat niciodată la Marele Marș (pomenit de Milan Kundera într-un roman cunoscut) și nu pot să nu mă întreb: oare acești smeriți nu au dreptul la sens? Sensul e pentru toți sau pentru nimeni. Iată, am un prieten tânăr, a făcut un cancer, vorbește de sfârșit cu o seninătate care mă uluiește, scrie poezii emoționante, ia moartea în râs, ceea ce eu nu pot să fac. Unde e sensul și binele în viața lui? Să nu-mi răspundeți că o Instanță obscură îl pune la încercare, că suferința lui concretă de zi cu zi are sens, că e o ipostază a lui Iov. Iov nu trebuie clonat. Suferința nemotivată, răul gratuit l-au derutat și pe Immanuel Kant. Soluția lui o știm, cei răi care o duc bine până la adânci bătrâneți și nu suferă de nimic, nici gâlci nu fac, vor fi distribuiți în iad, unde e „scrâșnirea dinților și viermele cel neadormit”. Cei puri, care mor tineri, în raiul lui Alioșa Karamazov… Nu există nicio răscumpărare pentru o atare suferință; o eternitate de fericire (doar postulată) nu plătește nici măcar o clipă de durere actuală. Răul nu poate fi conciliat cu Dumnezeu prin silogisme. Argumentul pornind de la rău (așa numitul „argument from evil”) ne răpește orice iluzie cu privire la prezența miloasă a unui Proniator. Îi fericesc pe credincioși, eu n-am fost vrednic de credință (sunt un căldicel), nu mă voi afla, deci, în mulțimea celor care vor lua cu asalt împărăția Domnului, fiindcă în ușa aceea trebuie să bați cu putere (așa scrie la Evanghelie), dar eu rămân un individ politicos, mă feresc să deranjez un personaj atât de ocupat cu numărarea perilor din capul nostru… Deci, nu. Capacitatea mea de a mă amăgi m-a părăsit cu totul, nu pot promite nimănui nimic.

R.Ș.: Scrieți că „moda lecturii rapide a trecut”. De ce credeți că într-o lume în care totul are un ritm rapid și în care, conștienți sau nu, facem tot mai multe lucruri (chiar în același timp), ar fi cu totul alt ritm când citim?

V.G.: Era mai mult un îndemn decât o constatare, era o speranță. Da, oamenii se grăbesc, vor o călărire în zori, vor să fie pretutindeni în același timp, la Veneția și la Nagoya, pe Marele zid chinezesc și în savana africană, în taiga și în junglă, în vârful turnului din Pisa (unde amețești și îți curge sânge pe nas) și în catedrala din Cordoba, nimeni nu se oprește să privească mai atent văzduhul, cerul mereu albastru al Atenei, să miroase aroma unui trandafir. Nu am aflat cine a spus banalitatea asta mai elocventă și mai utilă decât șapte Principii ale rațiunii suficiente: „Slow down. Take time to smell the roses!”. Am căutat autorul fără niciun rezultat…

R.Ș.: Întind puțin coarda cu clasamentele. Care sunt, din perspectiva dumneavoastră, cele 9 cărți care trebuie (spuneți în carte că mai citești și ce trebuie) citite ca să ai șanse mai mari ca să pricepi mai bine viața?

V.G.: V-am spus deja că-mi plac listele. Să încheiem cu cea care urmează:
— Seneca, Ad Marciam. De consolatione;
— Boethius, Mângâierile filosofiei;
— Sfântul Augustin, Confesiuni;
— Montaigne, Eseuri;
— Pascal, Cugetări;
— Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur;
— Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian;
— Bernard Williams, The Makropulos Case: Reflections on the Tedium of Immortality; nu o carte, e un articol;
— Thomas Nagel, Perspectiva de nicăieri.

Eu aș mai pune și altele, dar am convenit să ne oprim la nouă, este o cifră cum nu se poate mai potrivită: nouă sunt cerurile străbătute de îngeri (făpturi care, în opina lui Dionisie Areopagitul, sunt de nouă feluri), când a murit, Immanuel Kant mai avea în gură 9 dinți cariați, nouă pagini dactilo are și această conversație, 9 ore mi-a luat să răspund la toate întrebările, dacă le-am numărat bine, au fost fix 9 + 2…

LĂSAȚI UN MESAJ