Nicio tulburare a liniștii estetice

152

Devin paranoic și nu mă mir. Îmi pare însă rău, foarte rău. Încă un semn al uzurii. Încă un refugiu nefericit, trist al anarhistului de altădată. Al tânărului din mine. Cu cât văd mai multe semne de interdicție pe străzi, mai multe autocolante pe geamurile localurilor publice, care interzic ba una, ba alta, cu atât mă simt mai vizat. Chiar dacă nu am câine, arunc instinctiv o privire în dreapta jos când intru în bar. Dacă am, totuși?! Dacă vreau să intru cu el?! Dar, slavă Domnului!, vorba eternului Spinoza: „Noțiunea de câine nu latră”. Ci mie, relementările-n cap! A pustiu!

Cu imaginea lui Kim Jong-Un fumând la câțiva pași (prea mulți, prea puțini?) de racheta balistică plină cu combustibil lichid înaintea lansării de marți dimineața îmi petreceam norocosul ceas de noapte spre miercuri, gândindu-mă la libertățile lumii. Ale lumii mele, separate tot mai sever, azi, de lumea noastră prin semne, unele mai ridicole decât altele. Dar spuneam ceva despre ceasul norocos din noapte. Norocos fiindcă, după o zi caniculară, aveam parte de puțină adiere de vânt după 0ra 12. Și de liniște, pe o terasă, lângă Sinagogă.

Nu mă-ntrebam de ce n-or fi ținut garniturile lui Challenger, pe când ale balisticii Phenian-ului, da, nu mă-ntrebam nici de ce devin virale asemenea imagini. Totul e viral în legătură cu țigara, nu cu racheta intercontinentală ce poate transporta încărcătură nucleară. Cu, dacă nu m-nșel, ministrul sănătății din Grecia, fumând la o conferință de presă. Uităm repede că nimic nu e mai viral decât absența vaccinurilor din spitale și farmacii.

Mă bucuram, așadar, de liniște. Paranoia plecase la culcare și, cu toate că lăsase ușa întredeschisă la dormitorul nostru conjugal, nu mă grăbeam s-o urmez. Scăpasem până și de obsesia că oriunde mă opresc în Timișoara acestei veri trebuie să apară un picamăr, o freză, o bormașină măcar. Părea că îmi va fi contrazisă regula. Era aproape 1 noaptea, aveam toate șansele să nu apară în preajma mea vreun fanatic al muncii. Și tocmai pe „pietonală”, pe Mărășești, pe mândria mersului nostru pe jos.

Dar, ca prin farmec, prin farmec personal și o cămașă de noapte sexy, paranoia mă chema la ea încet-încet. Mai întâi, prin dansul lasciv, de aspirator umed, al mașinii de curățenie. M-am ținut tare. Ca Ulise de catarg în fața chemării vreunei sirene, am cerut chelneriței sfoară (adică încă o bere) și m-am legat de scaun. Utilajul superb a trecut și, odată cu el, slăbiciunea mea proverbială în fața paranoiei. Însă pentru puțin timp. A urmat proba de foc: mașina pentru marcaje rutiere. Iar aici sunt slab, neputincios. Pe la trei ani, se pare că am visat o asemenea mașină. O văzusem ziua, în splendoarea ei stranie, plină de țevi la vedere, necarosadă, trecând prin fața casei. Se asfaltase de curând și se marca șoseaua. Noaptea, mașina cu vopsea albă m-a urmărit în vis. În coșmar. M-a prins până la urmă într-un șanț și nu mi-a mai dat drumul până azi. E un fel de totem sau un fel de tabu pentru mine. Un freudism, în orice caz.

„Ei bine, iată-mă din nou în brațele paranoiei!”, mi-am zis, în timp de vaporii de diluant ai dungilor albe mi se amestecau cu alcoolul și nicotina într-un coctail al paradisului artificial din care cu greu mă mai puteam smulge.

Am făcut-o până la urmă, dar numai după ce m-am asigurat că am fost martorul unei piturări istorice. În câteva minute, două dungi continue și una întreruptă între ele — semn că depășirile sunt cât se poate de permise —,trasate cu măiestrie pe axa pietonalei, au tranșat războiul dintre Primarul Robu și bicicliști. L-au trasat, mai bine zis. De-acum, încă o regulă, încă o reglementare. A câta?! Și pentru ce?!

Fiindcă, dacă până mai ieri, în ciuda amenzilor pentru călăreții cu pedale, pietonii și centaurii cu tracțiune umană se înțelegeau ei cumva, că doar nu trăim în pădure!, și, cu toții, cădeau la pace inclusiv cu înverșunații consumatori de mers pe trotinetă, pe role, sau pe skateboard, de-acum unii au dreptatea lor, iar ceilați, cealaltă dreptate. Pentru că pur și simplu li s-a atribuit câte un spațiu al dreptății. Unde să mai încapă și politețea?! Așa că montarea limitatoarelor de viteză pe biciclete mi se pare următorul pas logic de făcut. Dar numai după ce vor fi plantate semafoarele inteligente de rigoare. Că mai avem vreo două-trei intersecții pietonale nesemaforizate încă.

În drum spre casă, prin Piața 700, un biciclist topless, cu bermudele pe la trei sferturi din fesele-i supraponderale, în șlapi, mă însoțea mirat. Mirarea lui contra mirării mele. Ca un semn că diferența dintre Țările Române de Jos în toate clasamentele europene și Țările de Jos, unde n-am prea văzut marcaje pentru atotputernica, acolo, bicicletă, nu e făcută de vehiculele pe două roți. Ci de bicicliști.

Dar cine să ne mai amendeze și pentru tulburarea liniștii estetice?

LĂSAȚI UN MESAJ