15.1 C
Timișoara
vineri 18 iulie 2025

„Ne cere Europa!”

Dosarul deficitului bugetar al României a readus pe masă — și în urechile/mințile românilor — eterna scuză „ne cere Europa”. Evident, prea puțini sunt cei ce știu, de fapt, ce anume și dacă „cere” Europa, însă pentru majoritatea electoratului e un refren obișnuit, iar pentru foarte mulți politicieni — ascunzișul perfect. La nivel de societate se cunoaște infim despre funcționarea Europei (i.e.: a Uniunii Europene), despre acordurile semnate de România sau despre obligațiile asumate. Media a renunțat de mulți ani la o informare constantă și consistentă, iar politicienii sunt fericiți că nu se (prea) vede cum dansează dumnealor în contratimp chiar cu propriile declarații de la Bruxelles. Cum scena politică internațională dă în clocot și e imposibil să formulăm o imagine susceptibilă să rămână valabilă măcar o săptămână, vom sta „acasă” spre a vedea în detaliu ce „ne cere Europa” și când vine vulpea să-l amețească pe corbul din copac. Ne vom uita spre teme precum măririle de taxe și impozite, LGBTQ+, infrastructura rutieră și feroviară, reforma administrației publice sau corupția. Cine cere ca fiecare lider de proiect să-și ia zeciuiala, dacă nu mai mult, cine impune României să acorde pensii speciale, cine răspunde pentru corupția macro-politică și pentru căpușele noastre de fiecare zi.

Cum „cere” Europa?

Înainte de a ne apropia de oricare dintre temele de mai sus, trebuie spuse câteva lucruri pe care votantul obișnuit le-a auzit din mers, în tramvai, la piață sau la nesfârșitele talk-show-uri televizate din care nu lipsește și nu poate lipsi factorul subiectiv — părerile, interesele personale, de partid, de trust media. La școală se predau aceste lucruri deseori cu dezinteres, cu aproximări, dacă nu chiar cu răutăți adunate din spațiul public.

Așadar, „Europa” are mai multe modalități prin care „ne impune” ce să facem: prin legislație, prin recomandările Comisiei Europene sau, la limită, prin hotărâri ale Curții Europene de Justiție cu sediul la Luxemburg, Curte ce nu trebuie confundată cu CEDO — care are sediul la Strasbourg și nu aparține Uniunii Europene. Parlamentul european, ales direct de populația țărilor membre, nu are inițiativă legislativă, nu poate emite „legi” fără concursul Comisiei și, uneori, a Consiliului European (unde fiecare țară e reprezentată de președinte sau prim-ministru, după caz). Cu toate acestea, în categoria legislație avem mai multe tipuri de acte: regulamente, rezoluții, directive și decizii. Ele diferă în funcție de domeniul pentru care se aplică, în funcție de forța lor obligatorie și de amplitudinea sferei reglementate, adică dacă se referă la toate statele sau doar la unele, poate la un anumit sector, precum transporturi sau agricultură. Ceea ce trebuie știut, dincolo de acestea, e faptul că UE are competența exclusivă de reglementare numai în anumite domenii, precum extinderea, uniunea vamală, uniunea monetară (pentru țările din zona euro), concurența pe piața unică, acordurile internaționale ale Uniunii. Pe aceste teme, statele au obligația să implementeze ceea ce „spune Europa”, pentru că regulamentele se aplică fără să mai fie necesar votul în legislativul național. Greu de menționat cu ce ne-a deranjat UE în aceste domenii, poate doar atunci când a aprobat aderarea României în ciuda euroscepticilor de serviciu.

Există, apoi, ceea ce se numesc „competențe partajate” în multiple domenii în care UE (din care facem parte, să nu uităm!) formulează obiectivul de atins, fiecare țară având libertatea și obligația de a găsi cea mai bună metodă pentru atingerea acelui obiectiv. Adică politicienii români spun cum să facem, ei decid ce și când. În aceste cazuri nu avem regulamente, ci oricare din celelalte forme de reglementare, unele necesitând trecerea prin parlamentul național și votarea normei spre a deveni normă internă, altele, doar decizia executivului român. Cele mai multe domenii intră aici, ca de exemplu piața forței de muncă, agricultura, pescuitul intern, mediul, transporturile, infrastructura, energia, justiția. Aici, în țară, se decide cum se face (sau nu se face, amânând tacit, fără știrea electoratului). Abia atunci când aceste tergiversări, răstălmăciri, jumătăți de măsură ies la iveală sau denaturează proiectul prin amploarea lor, vin avertismentele sau sancțiunile — la limită, chemarea în instanță. După ce ne-am angajat că facem, nu am făcut sau am făcut așa încât să fie bine doar unora, cu slabă legătură cu obiectivul agreat de comun acord la Bruxelles. Atunci când politicienii români sunt prinși cu ocaua mică (sau foarte mare), când justiția patinează pe sensurile normelor sau când banii joacă alba-neagra cu societatea românească. Unde e Europa? Peste tot, inclusiv aici, pe teritoriul național, pentru că suntem parte a Uniunii. Parte în care una spunem, alta facem. Ne-a pus cineva să promitem dacă nu voiam să facem? Există posibilitatea de a spune ce nu vrem, iar unele țări au și făcut-o, în anumite situații. Dar dacă declari așa ceva, mai vin banii? Normal că nu. Dar dacă România promite să facă anumite lucruri și nu le face, nu e firesc să fim urecheați? Nimeni nu îți impune un TVA anume sau o taxă! Înțelegerea era pe o anumită limită superioară a deficitului bugetar. Ce au făcut politicienii noștri? Au depășit cu mult această limită. România a promis, prin semnătură, un deficit de 3% pentru a putea începe negocierile de aderare la Zona Euro. Ne obligă cineva să o facem? Nu, căci nu există reguli în acest sens. Dar, prin Tratatul de aderare, România a promis că va adera la euro. Danemarca a spus că nu va adera. Deci, dacă te angajezi să faci un lucru și nu îl faci, cine e de vină? Iar dacă, în cele din urmă, intri în incapacitate de plată, are cineva obligația să te salveze dacă tu nu ai făcut-o la timp?

Cum răspundem noi?

Suntem în situația să avem un deficit bugetar de peste 9%. Mult peste promisiuni, mult peste media europeană. Dacă nu facem acum ceva, nu putem aștepta decât să ne fie mai rău. Aici, Europa, căreia noi i-am tot promis, ne atrage atenția că nu facem bine și ne cere să corectăm. Nu altceva! Niciun scenariu SF nu e la mijloc! Ni se cere să facem ceea ce ne-am angajat. Nu există — și nu poate exista — niciun regulament care să impună României o taxă ori o anumită politică monetară. Aici, în sfera competențelor partajate, clasa politică autohtonă decide cum face: dacă introduce sau nu un impozit, dacă mai crește sau mai taie ceva. Europa doar ne arată ținta la care ne-am angajat.

Probabil că e momentul să provocăm o discuție deloc simplă, total inconfortabilă, dar obligatorie de când există Țările Române. Concret, dacă un gestionar de butic are lipsuri în gestiune, i se face dosar și, dacă nu poate justifica, e pus să plătească. Dacă un manager de companie are lipsuri, ajunge în instanță și, într-un fel sau altul, va deconta. Sau moare compania. Politicienii care gestionează avuția națională plătesc „politic”, adică, spun unii, pierd șansa de a mai fi aleși. Cine mai crede și asta? Se strecoară dumnealor pe alte liste, în alte forme sau sinecuri și îi regăsim zâmbitori și netulburați. Unde este răspunderea patrimonială pentru deciziile eronate pe care le-au luat/aprobat? Fiind vorba despre banul public — căci deficitul bugetar acolo locuiește —, cine plătește diferența dintre 3% asumați și 9% realizați? Cum e posibil să nu existe nici măcar discuția despre răspunderea patrimonială a politicienilor? De ce să plătească întreaga societate pentru deciziile câtorva miniștri/directori generali, președinți de companii publice? Dacă Europa ne-ar cere să-i chemăm în judecată, ar ieși patrioții hotărâți să critice Europa. De ce nu vedem, de 35 de ani, aceeași hotărâre în a cere celor care au condus la acest deficit să restituie, să plătească, să aducă banul public la locul lui? Răspunderea politică nu e o soluție câtă vreme în societățile post-comuniste, precum a noastră, rușinea nu mai există, iar moralitatea e o glumă de cafenea. De acord, greu de spus cine va reglementa răspunderea patrimonială a politicienilor, dar subliniem, din nou, de ce trebuie să plătească societatea în întregul ei (sau aproape în întregul ei) pentru greșelile cu voie (sau chiar fără de voie?) ale politicienilor? La momentul oportun (pentru ei) vin să arate cu degetul spre Europa care „ne cere”, „ne impune”, „ne strânge cu ușa”. Iar electoratul iese, „cu mânie proletară”, să înfiereze o Uniune Europeană despre care nu știe mai mult decât îl informează politicienii speriați de răspundere, media de partid sau propagandiștii profesioniști.

Cu toate aceste idei pe masă, propunem câteva teme fierbinți. Cere cumva Europa să acordăm pensii speciale? Nu, nici nu are cum. Pensiile și salariile țin de domeniul exclusiv al statului român. E adevărat că anumite domenii au o componentă de risc crescut sau de efort deosebit și justifică anumite avantaje, dar raportul dintre cuantumul pensiilor speciale și venitul mediu este total nefiresc. În condițiile de deficit bugetar foarte mare, nu e normal să reglăm aceste lucruri? Trebuie ca UE să ne consoleze că avem, în același timp, probleme bugetare și cheltuieli de această natură? Nu e normal să ne uităm în primul rând la cheltuielile supra-dimensionate? Cine le-a calculat astfel, Comisia Europeană sau autoritățile române?

Infrastructura rutieră și feroviară este un alt potir care dă în clocot. Odată ce s-a constituit Fondul European de Redresare și Reziliență, iar România, prin reprezentanții săi, l-a votat, nu era firesc ca infrastructura să fie un capitol-cheie pentru atragerea acestor bani foarte mulți? Planul de cheltuieli s-a scris la București — aici, în țară, s-a decis ce proiecte vor fi înscrise pentru finanțare! Nu interesează pe nimeni la Bruxelles dacă noi facem șosea de centură la Buziaș sau școală nouă la Giroc. Dar, odată ce s-a aprobat proiectul, iar autoritățile române nu mișcă un deget, cine e de vină? Desigur, legislația europeană pune condiții stricte de eficiență pentru finanțare, reguli clare în materia răspunderii patrimoniale pentru responsabilii de proiecte și, mai ales, termene de execuție. Nu se poate amâna un proiect la nesfârșit, pentru ca, din el, să se adape trei mașinării de partid! Cu campanii electorale, cu tot. Europa ne „cere” să ne reparăm drumurile și să circulăm civilizat pe calea ferată. E rău? Pentru așa ceva primim bani, nicidecum pentru visurile private ale administrației locale sau centrale. Știm, peste tot, vulpea fură câte un bob de strugure sau cinci. Dar lasă și pentru proprietarul viei să-și facă vinul, adică pentru societate să implementeze proiectele pentru care s-a primit finanțare!

În același dosar intră cuminți, umile, capitolele despre lemnul trimis în Austria sau dezastrul de la Praid. Ne lamentăm de ani de zile privitor la șirul nesfârșit de vagoane de tren care ies zilnic din țară cu lemnul pădurilor noastre. Există cumva vreun document oficial valid prin care „Europa” ne-a obligat să ne tăiem pădurile și să de dăm la export ca materie primă? Dimpotrivă, avem criterii de mediu pe care le încălcăm doar pentru că unii politicieni sau administratori de bunuri publice au semnat, au încasat și și-au văzut de treabă. S-a deschis vreun dosar în care să fie trași la răspundere, cel puțin patrimonială, dacă nu și penală? Li s-a cerut să „dea cu subsemnatul” pentru prejudiciul adus fondului forestier, precum și calității vieții în România? Noi toți plătim acum, cu un aer mai poluat și cu toate consecințele pentru animalele sălbatice în timp ce nu Europa, ci politicienii autohtoni s-au „îndestulat” din avutul public.

Nu în ultimul rând, deschidem și o temă care e foarte mult pe placul euroscepticilor: manifestările LGBTQ+ și tema drogurilor. Spun domniile lor: „Europa ne aduce LGBTQ+ și droguri”, atentează la credința noastră strămoșească și la sănătatea poporului român. Minunat, dacă retardul societății nu ar fi strigător la cer. Orice manipulare funcționează acolo unde găsește lipsă de informare, de înțelegere. LGBTQ+ au fost pe planetă de când lumea, la fel și drogurile. Dacă pe primii i-au interzis comuniștii să se manifeste public, drogurile apar în tot folclorul românesc. Nu e obligatoriu să vedem parade Pride prin centrul orașelor. Sunt și alte locuri! Articolul 26 din Constituție vorbește clar despre protejarea ordinii publice și a bunelor moravuri. Cei care aprobă astfel de manifestări publice sunt primarii aleși de români, sunt politicieni care au autoritatea de a decide dacă și unde se pot desfășura asemenea manifestări. Și avem și organe de ordine publică abilitate să decidă asupra încălcării bunelor moravuri. De ce nu o fac? Le-a ordonat cineva să se abțină? De ce nu ne îndreptăm împotriva celor care se tem să-și facă treaba sau o fac oportunist, de frica vreunui șef de instituție sau șef politic?

Asemenea dosare sunt cu nemiluita în spațiul public românesc. Este interesant să te ascunzi în spatele scuzei „ne cere Europa” atunci când lumea nu știe să te contrazică și să-ți impute derapajele financiare sau morale. Dar nu credeți că e timpul să depășim acest blocaj?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Noul centru al politicii europene

Unul dintre efectele cele mai profunde pe termen mediu și lung ale invaziei Rusiei în Ucraina îl constituie mutarea treptată a centrului de atenție...

Abia l-a citit pe Kaplan, că dl Bolojan a și scuipat cu sete în capetele cititorilor

Cu câteva zile înainte de a fi fost confirmat prim-ministru, domnul Ilie Bolojan avea pe noptieră volumul lui Robert Kaplan Gândirea tragică — frică,...

Citește și :