Măria Sa, Studentul!

1205

Din declarațiile publice pe care le fac mulți dintre rectorii universităților noastre, rămâi cu senzația că, în covârșitoarea lor majoritate, studenții români sunt geniali. Știu, înțeleg și pot explica orice! Realitatea este însă mult mai tristă. De câțiva ani buni, mulți dintre absolvenții universităților noastre sunt slab sau chiar foarte slab pregătiți. Am început să ne obișnuim cu absolventul de matematică pentru care ecuația cu trei necunoscute este imposibil de dovedit, cu licențiatul în limba franceză, care, după trei ani de studii, nu vorbește sau vorbește foarte prost limba lui Molière, cu cel care a terminat istoria, dar pentru care Glorioasa Revoluție nu spune mai nimic ori cu cel care, terminând o facultate de drept, nu înțelege distincția între relativitatea și opozabilitatea efectelor unui contract. Și, totuși, mergem mai departe, convinși fiind că rebuturile industriei noastre universitare sunt puține la număr și că performanțele învățământului nostru superior sunt excelente.

O analiză cât de cât serioasă a fenomenului de depreciere și, implicit, de anemiere valorică a diplomelor universitare pe care suntem dispuși să le dăm mult prea multor tineri „frumoși, guralivi și liberi” ar trebui să sune precum un rechizitoriu. Vina de a înzestra un număr din ce în ce mai mare de tineri — mulți dintre ei, lipsiți de orice merit — cu diplome universitare aparține Statului, dar și nouă, dascălilor. Statului, pentru că acesta crede, în mod nefericit, că finanțarea per capita a învățământului superior, adică pe număr de studenți înmatriculați în fiecare universitate în parte, este o modalitate rațională de asigurare a resurselor bănești de care au nevoie aceste instituții producătoare de creiere inteligente. La rândul lor, profesorii, sub presiunea celor care conduc universitățile și facultățile noastre, sunt constrânși să-i promoveze și pe nătărăi, pentru că, altfel, riscă să-și vadă posturile academice desființate din cauza lipsei de finanțare. În bună măsură, modelul acesta al finanțării de bază pe cap de student înmatriculat este comparabil cu cel al finanțării suplimentare pe număr de studii și articole publicate în acele reviste care figurează în tot felul de baze de date și cărora le este atașată calitatea de a fi publicații „ISI” (Institute for Scientific Information). Unde s-a ajuns? Păi, e foarte simplu de observat: din rațiuni financiare, studenții trec oricum și dascălii publică orice. Viața celor din dintâi e guvernată de convingerea că până la urmă „ăștia ne trec”. Existența celor din urmă e marcată de un îndemn a lui Ion Heliade Rădulescu, pe care acesta îl făcea pe la jumătatea secolului al XIX-lea: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Un astfel de model nu generează nici măcar mediocritate, ci imbecilitate. Dar să revenim la Măria Sa, Studentul!

Convins de faptul că, aproape în orice condiții, va termina, totuși, facultatea, oricât de leneș sau de incapabil ar fi, studentul român intră în posesia unei diplome de care, la un moment dat, ajunge să se jeneze. Refuzat de piața muncii, acest student va ajunge foarte repede să disprețuiască universitatea și, implicit, facultatea absolvită. Îi va blestema copios pe profesorii îngăduitori pe care i-a avut, va acumula frustrări născute din propria sa neputință profesională și va avea regrete pentru timpul pierdut în cei trei-patru ani în care el s-a făcut că învață, iar profesorii lui s-au făcut că-l evaluează. Pe scurt, toată lumea s-a jucat „de-a școala”. Chiar dacă voi fi acuzat de cinism, pot să vă spun că destinul individual al fiecărui student de acest fel este și rămâne pur și simplu irelevant. Însă o întreagă masă de licențiați, a căror diplomă nu valorează nici cât tușul folosit pentru imprimarea ei, este exact lucrul de care o universitate nu are nevoie dacă își dorește să rămână una onorabilă. Urmând logica celor deja scrise, pentru mine, un lucru este foarte clar: potrivnic unor îndemnuri pe care le-am mai auzit prin mediul universitar, nu, nu trebuie să-i trecem și nu trebuie să-i salvăm pe toți! Și mă refer, desigur, la studenți. O universitate este și continuă să fie una serioasă dacă și numai dacă solicită studenților săi efortul constant și consistent, absolut necesar dezvoltării lor intelectuale, până la un nivel care să-i facă foarte diferiți de semenii lor, lipsiți de șansa de a trece prin studenție. Dacă la o oarecare facultate sunt admiși, în anul I, 300 de studenți și, după 3–4 ani, ajung să se licențieze 50, puteți fi siguri că nici studenții și nici profesorii acelei facultăți nu au pierdut timpul degeaba. Iar cei 50 de licențiați vor fi absorbiți de piața muncii cu viteza luminii. În timp, onorabilitatea — deci, prestigiul — respectivei facultăți va crește, iar cei care vor dori să dobândească statutul de student într-o astfel de facultate vor fi din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai buni. Pentru că, în mentalul colectiv, se va statornici ideea că „acolo se face carte”.

Sunt convins de faptul că un astfel de model academic este foarte greu de înțeles și, deci, de acceptat într-o țară ca România. Vorbim despre o țară în care Măria Sa, Studentul este, în primul rând, un revoluționar, un partener egal al corpului profesoral, un tip pentru care lectura de bună calitate este inutilă, iar majoritatea cunoștințelor predate și, ulterior, pretinse sunt pur și simplu fără folos. Pentru că — nu-i așa? — Măria Sa, Studentul știe mai bine decât profesorii săi de ce anume are nevoie ca să reușească în viață. Un student simpatic, subțirel și cu ceva spirit m-a întrebat odată, după un curs: «Domnule profesor, ce tot atât analizați textele astea din Codul administrativ? Credeți că nouă ne trebuie atâta „filosofie”? Fiți mai scurt și mai concis!». M-a pufnit râsul. Dar am realizat că nu „puștiul” era de vină, ci sistemul în care s-a format. Școala aceea de dinainte de facultate, în care profesorul din liceu îi dicta cinci rânduri de caiet, el „tocea” patru din ele și lua nota 10, ajutat mai ales de punctul dat în plus pentru prezență și pentru că a stat cuminte în bancă.

 

LĂSAȚI UN MESAJ