De câteva zile, România este frământată de apariția cărții dlui Daniel Morar, publicată la prestigioasa Editură Humanitas (deci, nu oriunde!), sub titlul Putea să fie altcumva. Tema cărții este una foarte sensibilă pentru societatea românească și, mai ales, pentru cei care, într-un fel sau altul, se integrează familiei profesioniștilor din Justiție: judecători, procurori și avocați. Cartea tratează legăturile „pestilențiale” pe care magistrați de prim rang ai României contemporane le-au întreținut, în ultimii 30 de ani și, îndeosebi, în timpul mandatelor prezidențiale ale lui Traian Băsescu, cu serviciile secrete din această țară, dar și cu o serie de politicieni al căror nivel moral a fost, este și va rămâne unul extrem de scăzut.

Tabloul „pictat” de dl Morar este unul deprimant. Impresia lăsată de acest fost judecător al Curții Constituționale — care și-a început cariera de procuror încă din anul 1990 și care, înainte de a fi numit judecător al instanței de contencios constituțional, ajunsese magistrat al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — este că, cel puțin în anumite, punctuale, situații, justiția și, în mod special, justiția penală s-au înfăptuit în acord cu „indicațiile” ori cu „sugestiile” venite din partea serviciilor secrete, oricare ar fi fost acestea. Dacă ceea ce dl Morar susține corespunde adevărului, atunci nu putem vorbi despre stat de drept în România. Admit că magistrații procurori — și numai aceștia, nu și magistrații judecători! — pot și chiar trebuie să se angajeze în relații profesionale de cooperare cu ofițerii serviciilor noastre secrete, în scopul eficientizării luptei împotriva fenomenelor infracționale, care îmbracă forma faptelor grave de corupție sau a celor de criminalitate organizată. Dar judecătorii nu au ce căuta într-un astfel de aranjament, indiferent și independent de rațiunile ori motivele ce ar putea susține contrariul. Pentru că magistratul judecător este deasupra tuturor (inculpați, avocați, procurori, ofițeri de poliție sau de informații) și această supra-poziționare explică și întemeiază independența și imparțialitatea lui absolută, de care el trebuie să se bucure și pe care trebuie să o probeze celor pe care „îi judecă” în fiecare clipă a existenței sale profesionale. Într-un proces penal, judecătorul nu se mărginește la a-l judeca pe inculpat, ci, în egală măsură, „judecă” și temeinicia, respectiv legalitatea rechizitoriului cu care a fost sesizat. Explicația este simplă: un judecător de drept penal nu este doar unul care pedepsește, ci și unul care, atunci când se impune, achită, pentru că și procurorul poate greși. Un judecător nu este pus în poziția sa profesională pentru a confirma rechizitorii, eventual, la sugestia unui ofițer (de poliție judiciară sau de serviciu secret) și de a-l condamna „mecanic” pe cel trimis în fața sa în calitate de inculpat.

Pe vremuri, se vorbea despre „legendele” magistraturii din această țară. Judecători cu autentice preocupări intelectuale interiorizau statutul profesional pe care ajunseseră să-l dețină, mergând până la a se auto-izola, refuzând prietenii și apropieri cu semeni de-ai loc, numai pentru a nu-și compromite independența și imparțialitatea. Unii dintre ei se legitimau prin studiile făcute în străinătate, îndeosebi în Franța, în Germania sau în Austria, acolo unde reușiseră să obțină licențe și doctorate la universități de prestigiu. Cu câțiva ani în urmă, îmi povestea cineva că, în România de dinainte de 1989, în unele instanțe din Ardeal și nordul Moldovei judecătorii din completurile colegiale deliberau… în limba germană. Ei erau „legendele” magistraturii românești în vremurile de tristă amintire, în care românii erau „păstoriți” de imbecilii Nicolae și Elena Ceaușescu. Astăzi, magistratura e plină de „bube”. Unii dintre procurorii și judecătorii zilelor noastre s-au dovedit a fi plagiatori. Alții au fost condamnați pentru săvârșirea unor fapte de corupție. Iar într-o a treia categorie intră cei care au făcut pact cu diavolul, s-au „legendat” angajându-se să colaboreze și, la nevoie, să răspundă „indicațiilor” venite dinspre serviciile noastre de informații. Cum am ajuns aici? Foarte greu de spus în doar câteva cuvinte. Dar este evident că niște lucruri vin de dinainte de schimbarea regimului politic din România, în acel controversat decembrie 1989. Mai toată lumea știe că, de prin anii ’50 ai secolului trecut, au existat în această țară și magistrați „controlați” de organele Securității Statului. În ambientul foarte original al democrației populare, „clasa muncitoare” nu putea lupta în mod eficient cu „dușmanii poporului” decât asigurându-se că judecătorii sunt recrutați din rândurile acestei clase. Așa s-a ajuns la figura  judecătorului „proletcultist”, instalat în funcție după absolvirea unei „școli profesionale de drept” cu o durată de șase luni, ori la judecătorul „reeducat în spirit revoluționar” de către activiști de partid ori de ofițeri ai securității, pentru care justiția nu trebuia să fie altceva decât o altă formă de „poliție politică”. Din negura acelor timpuri, prin perpetuarea unor generații schilodite moral, s-a ajuns astăzi la judecătorul-colaborator, respectiv la judecătorul întruchipat generic de o doamnă precum Livia Stanciu, care crede că independența și imparțialitatea justiției penale trebuie să se sprijine pe parteneriatul angajat de judecători cu personalul serviciilor secrete. Tocmai acest parteneriat a compromis justiția și îndeosebi justiția penală. Între juriștii cu cartea „la zi” se știe că independența justiției nu îmbracă numai forma unui glacial enunț, pentru că, într-o societate autentic democratică, nu este suficient să clamezi independența justiției, ci trebuie să se și vadă de către cei care înțeleg sistemul judiciar că această independență este efectivă. Odată cu publicarea cărții dlui Morar, încrederea în justiție, oricum foarte scăzută, s-a prăbușit, pentru că nimeni nu crede că o justiție independentă se poate înfăptui dacă, în luarea deciziei sale, judecătorul este asociat cu un „invizibil coleg de complet”, în persoana unui ofițer de informații. În rest, îmi permit să-i aduc dlui Morar un singur reproș: acela că a vorbit târziu, poate prea târziu.