„Mă pictez pe mine, și picturile mele sunt etape din drumul meu”. Interviu cu artista vizuală Nora Blaj

998

Nora Blaj, născută în 16 martie 1971, la Deta, Timiş. Absolvă, în 1989, Liceul de Filologie- Istorie din Timişoara, și Colegiul de Design Vestimentar, în 1993. În 2000, absolvă Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, la clasa profesorului Romul Nuțiu. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi membru al European Artists e.v. Association, Germania. În 2008, obține premiul pentru cel mai bun artist al anului. Are expoziții personale în România, Austria, Germania, Olanda şi Rusia, precum şi numeroase expoziții de grup în țară şi în străinătate. Participă la târguri de artă în Elveția, Belgia, Austria, Italia şi România și colaborează cu diferite galerii de artă din Europa. Lucrările sale se află în colecții private şi publice din Europa, America și Asia.

Robert Șerban: Cum te-ai întâlnit cu pictura? Care a fost contextual în care te-ai format ca artist?
Nora Blaj: Într-un mod inconștient și naiv, dintotdeauna. Îmi plăcea mult să stau singură, să desenez, să pictez, inventam povești pe care le pictam, până să ajung să știu să scriu. Primul meu album de artă a fost un dar de la profesorul cu care luam ore de vioară. Un Marc Chagal, cu reproduceri proaste. M-a fascinat și, bineînțeles, am încercat, de sute de ori, să le reproduc. Din clasa a doua, profesoara de desen și pictură a hotărât că sunt talentată și m-a introdus, cumva, în lumea artei prin timpul pe care mi-l dedica și prin câteva albume, unele în limba rusă. Așa, din drag de artă, am ajuns olimpică la limba rusă… Dar niciun moment, măcar, nu m-am gândit că pictura îmi va deveni meserie. După liceu am fost, timp de câțiva ani, educatoare. Am realizat atunci, văzând fascinația, curiozitatea, curajul și bucuria copiilor în fața culorilor, că asta, exact asta vreau eu să fac. Să pictez! Așa că am dat la facultate și am avut șansa să intru din prima. Profesorul meu, Romul Nuțiu, mi-a spus odată, râzând, că norocul meu cel mare este că nu am făcut liceul de arte. Că așa nu mai pierd vremea încercând să uit ce am învățat și îmi găsesc mai ușor drumul.

R.Ș.: Cine dintre artiștii vii sau dispăruți te-au influențat?
N.B.: În timpul facultății am început să „cunosc” artiști moderni și contemporani. Am avut norocul să îl am profesor pe Romul Nuțiu, care, din fericire, a fost foarte darnic cu cunoștințele și informațiile pe care le acumulase în zeci de ani. Aducea tot timpul în atelier cataloage, albume de artă, reviste cu artiști contemporani, care pe vremea aceea nu erau deloc ușor de găsit. M-a influențat Arte Povera, spectaculară am perceput-o eu, cu al ei Jannis Kounellis, apoi Arnulf Rainer, din avangarda austriacă, Robert Raushenberg, Antoni Tàpies, îmi plăceau energia gestului și dramatismul transmis prin materiale. M-a influențat, cât timp ne-am fost alături, Georg Brandner. Cu siguranță, m-a influențat Romul Nuțiu.

R.Ș.: Crezi în prieteniile de breaslă? Rezistă ele în fața ego-ului și a orgoliul, a dorinței de glorie, a competiției?
N.B.: Înclin să cred că sunt puține prietenii adevărate între artiști, dar nu sunt cea mai în măsură să răspund la întrebare. Am puțini prieteni artiști români, vreo cinci, și tot atâția străini. Nu m-a lovit dorința de glorie și nici un ego peste măsură nu am, dar nici nu mi-am dorit vreodată să mă atașez cu adevărat de un grup de artiști români, să fac parte din comitete, grupări, găști, asta și fiindcă sunt foarte comodă, chiar leneșă, și îmi place să îmi petrec timpul în liniștea sau neliniștea din mine, eventual cu un pahar de vin și muzică pe măsura stării interioare. Am fost însă, o vreme destul de lungă, parte a unui grup internațional de artiști, vreo 10–15 oameni de vârste diferite, naționalități diferite, curente diferite, culturi și religii diferite, și funcționam foarte bine, am avut multe expoziții împreună, simpozioane de artă minunate în toată lumea, am călătorit cu ei și ne-am fost aproape în momente importante din viață.

R.Ș.: Ce anume te inspiră? Cum îți faci „încălzirea” înainte de a porni o lucrare?
N.B.: Mă inspiră tot ce adun în mine, bun sau rău, fără să le conștientizez pe loc. Ce văd. Ce aud. Ce simt. Ce aș vrea să simt. Ce mă răvășește. Toate disperările și toate bucuriile le adun până când nu mai au loc, și atunci știu că a venit momentul să le pun pe pânză. Încălzirea? Zile de neliniște, ros de unghii, dureri de stomac, sunt absentă pentru cei din jur, uneori greu de suportat, pentru ca apoi să nu mai ies din atelier. Cam așa.

R.Ș.: Revii asupra lucrărilor? Adaugi sau estompezi?
N.B.: Pentru că nu pictez zilnic, cu program, ci o fac după o perioadă de zbucium, unele picturi curg ca o autodictare, pentru că le am deja în mine. Sunt povestite pe dinăuntru, mâna mea trebuie doar să le scrie pe dinafară. Dar se întâmplă să intervină câte ceva, și atunci mă împotmolesc, mă îndepărtez de lucrare, mă înstrăinez. Poate dura uneori luni, uneori ani până să simt că mă pot reapropia de ea, că pot interveni pentru a termina ce am început sau să schimb povestea.

R.Ș.: Cum știi că unui tablou nu-i mai trebuie nimic și că e gata?
N.B.: Nu știu că e gata. Simt că e gata. Nimic de explicat.

R.Ș.: Ai rămas, de ani buni, fidelă unui stil de a face pictură, recognoscibil, dar și riscant. Riscul apare în repetitivitate, în acceptarea unei formule câștigătoare pe care o poți „juca” fără mari pierderi. Ce-mi poți spune despre tentația de a explora și, poate, de a experimenta, de a merge în altă parte, și despre instinctul de conservare, care păstrează artistul în teritoriul pe care l-a cucerit și pe care îl stăpânește?
N.B.: Nu sunt fidelă unui stil de face pictură, dar îmi sunt fidelă mie însămi când pictez. Mă pictez pe mine, și picturile mele sunt etape din drumul meu, fiecare din ele importantă, unele picturi nefiind altceva decât „amprente”, receptacole pentru stări emotive, mai la începuturi febrile, optimiste, tonice, de la o vreme mai căutate, melancolice pe alocuri, culoarea mai lipsită de asprime. Pictura s-a schimbat pentru că eu m-am schimbat. La început doream ca toate culorile să umple tabloul cu atâta intensitate, încât să pară gata să se reverse, să se izbească una de alta. Ele traduceau elanuri și nerăbdări. Acum mă scriu altfel. Trăiri, senzații, impresii, dorințe se așază mai ales în umbrele lungi ale luminii și devin amintire. De când am venit în Anglia, am schimbat mult în pictură, pentru că m-am căutat mult și m-am căutat mult pentru că m-am pierdut mult. Am modificat paleta coloristică, m-am dus la tiparele lucrurilor, culorile nu mai vorbesc toate cu voce tare, unele au glasul sugrumat, și îmi ordonez, oarecum, preaplinul emoțiilor. Așadar, schimb, explorez și experimentez, dar nu forțez nimic, schimbările se relevă firesc, fără dramatism.
Uite, galeriștii cu care lucrez în Olanda au remarcat schimbarea de când sunt în Anglia și au apreciat-o, pe când două galerii din Germania mi-au spus că duc dorul roșului meu.

R.Ș.: Ce ți-e cel mai dificil când vrei să faci o lucrare? Care e cel mai complicat gest pe care îl faci?
N.B.: Odată ce travaliul interior a fost pornit, lucrurile curg de la sine. Și totuși, cel mai complicat gest este cel de a pune prima pată de culoare pe albul imaculat al pânzei. Este foarte puternică această emoție. Apoi, această primă culoare cheamă după sine alte culori și linii și gesturi și scris și se așează povestea. Când îmi erau copiii mici, o mare bucurie a lor era să îmi scoată pânzele din țiplă și să pună ei primele culori. Era și bucuria mea.

R.Ș.: Ce artiști vizuali contemporani îți plac și din ce motive?
N.B.: Uite, Robert, o să îți spun despre câțiva artiști pe care i-am cunoscut, nu despre care am învățat sau văzut doar în galerii. Îmi place mult de tot și mi-a plăcut de la începuturi Cristian Sida. I-am urmărit, cumva, parcursul și m-am bucurat că puteam să îl leg pe el, om, de lucrările lui. Întotdeauna mi s-a părut foarte sensibil, interiorizat, dramatic, frământat. Așa sunt și picturile lui. Întregi și în detaliu. Demult, chiar am cumpărat o pictură Cristian Sida din Galeria Uniunii.
Îmi este foarte drag un artist albanez, care trăiește de mulți ani în Milano, Aghim Muka, artist pe care viața aproape l-a doborât, dar care a trăit ca să își povestească trecutul, istoria, tristețea în lucrări de o sensibilitate ieșită din comun, în care apar trimiteri prin scris, cusut, imagini sugestive ale patriei lui. Apoi, este Brunivo Butarelli, sculptor italian în atelierul căruia m-am simțit ca într-o biserică. Îi știu mâinile rănite și deformate de daltă și de aparatul de sudură și, totuși, atât de sensibile atunci când ating piatra, fierul, marmura.

R.Ș.: Există tot felul de frici ale artiștilor, de la cea de ridicol, până la cea a ratării. Ai vreo frică?
N.B.: Am toate fricile posibile și imposibile. Dar toate aceste frici, de-a lungul timpului, au generat foarte mult curaj de care eu nici nu credeam că sunt capabilă. Și am realizat, în timp, că frica mi-a dat putere. Una dintre frici este cea de vernisaje, ale mele, îndeosebi, dar nu numai. Pe unele reușesc să le evit (frici și vernisaje). Am avut personale în străinătate la care, dintr-un motiv sau altul, întotdeauna bine întemeiate, nu am ajuns. În Timișoara am fost prezentă fizic la toate vernisajele mele, dar îmi făceam curaj cu puțin alcool înainte și îmi completam amintirile cu ajutorul prietenilor și al fotografiilor. Îmi este foarte greu să mă expun, să fiu, cum s-ar spune, personajul principal.

R.Ș.: Trăiești, de câțiva ani, în Marea Britanie. De ce ai ales-o? Cât de bine te-a primit?
N.B.: Niciodată Marea Britanie nu a existat pe harta mea emoțională. Nu mi-am dorit să o vizitez și nu m-am atașat de vreun coleg de breaslă englez. Limba am învățat-o din mers, cu artiști din alte țări, umblând prin lume. Până într-o zi, când, pe drumul meu bătătorit, a apărut o alee și am ales să merg pe ea. În timp ce pentru copiii mei aleea a devenit drum de piatră, pentru mine tot alee a rămas. Este straniu cum te zăpăcește viața. Când eram în România îmi doream foarte mult să călătoresc și am făcut-o. Îmi doream țări exotice, locuri nebătătorite de turiști și le-am avut din plin. Ajunsă în Anglia, dorul meu a căpătat nume propriu: Timișoara. Deși acasă nu mai este nici acolo, nici aici. Caut echilibrul, eu, o femeie cu un echilibru atât de instabil. Încerc și uneori reușesc să fiu acasă în mine însămi, dar deseori îmi este dor de minele timișorean.

R.Ș.: Schimbarea locului înseamnă și schimbarea perspectivei?
N.B.: Da! Schimbarea locului, dar și trecerea anilor schimbă perspectiva. Locul acesta m-a învățat să mă redefinesc, îmi pun alte întrebări și trăiesc alte răspunsuri. Mă găsesc o femeie nouă, într-o artă nouă.

Interviu realizat de Robert Șerban

LĂSAȚI UN MESAJ