Luxul democrației

125

Se încheie, treptat, procesele verbale ale secțiilor de votare și, cu nume vechi sau mai noi, se pare că ne întoarcem la viața de fiecare zi. Life as usual, spre a parafraza celebra formulă a economiștilor! Și nu putem să nu ne întrebăm: asta e tot? Spunem ce avem de spus doar în ziua și, poate, în efervescența alegerilor? Deja deprimant de multă lume confirmă această situație cu toate că e gata să riposteze de îndată ce „traducem” întrebarea în cheie mai riguroasă: suntem, așadar, cetățeni, doar câteva zile (de vot) într-un interval de patru/cinci ani? Este democrația doar un pisc, rar escaladat însă, încărcat de retorică, de haine sărbătorești și multă, multă energie civică debordând la oră fixă? Și dacă da, atunci în ce regim călătorim de la un pisc la altul? Nu cumva ne amăgim cu ceva gen second hand?

Definiția democrației este una care sperie și inhibă, conținând mult prea multe clauze și limitări ce ridică, astfel, costurile realizării ei concrete. Ne vom consola, deocamdată, amintind că ne aflăm în fața unui concept cu numeroase variante, fiecare societate întrupând, eventual, un dialect, o etapă, o formulă mai apropiată sau nu de protretul standard. Ne bucurăm, aici, de suportul unor universitari de prestigiu internațional (Larry Diamond, Philippe Schmitter, Terry Karl), care demonstrează în toate scrierile lor faptul că nici măcar nu putem imagina un top, o scară a regimurilor „mai democratice” sau mai puțin, ci un complex de factori care, împreună, descriu și conturează o imagine suficient de complexă pentru a evada din evaluări simpliste. Necazul este că termenul a devenit o umbrelă atât de mare încât s-au strecurat pe sub ea oameni politici cu cele mai controversate viziuni, regimuri care pervertesc orice concept și orice normă spre a se auto-legitima, partide și lideri care acced la scena politică abuzând de un limbaj pe care nu doresc să-l însușească pentru că nu doresc să i se supună.

În ultimul secol, am cunoscut și democrația burgheză, și pe cea socialistă, democrația populară sau democrația importată, formală. Ce să preluăm, așadar, din discursurile politicienilor, în special din cele ale noilor aleși, din critica lor la adresa foștilor, cât să credităm și cât de viligenți ar trebui să rămânem dacă vrem ca democrația să nu mai fie doar o zi electorală sau, mai tolerant, numele perioadei de campanie electorală? În ce relație se întâlnește democrația cu populismul atât de în vogă la acest moment și cât de abili sunt politicienii în a truca mesajul cu țintă populistă spre a pretinde intenții democratice? Nu în ultimul rând, ce este deranjant în harta electorală cu care se încheie un astfel de exercițiu, marcând opțiunile exprimate la urne, în termeni de cultură politică? Cum e cu putință adaptarea hărții la dinamica lumii contemporane și de ce din patru în patru ani reia, exasperant, același refren încremenit în nostalgie și refuz?

Cea mai rea formă de guvernare

Ne-am obișnuit atât de periculos cu convingerea că trăim într-un regim democratic și că acesta e, oricum, cea mai bună formulă de lucru, încât suntem gata să scuzăm derapajele, să le cosmetizăm spre a le face să pară acceptabile, reparabile, reversibile. Dar, mai ales, legitime, dorite de electorat și necesare. Democrația e cea mai rea formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte, spunea Churchill, numai că vorbele lui meșteșugite mai mult deschid ferestrele toleranței decât invită la analiză critică. Cu un pic de atenție, vom vedea în preajma noastră șirul unor lideri autocrați care se grăbesc să justifice, prin anumite rezultate din țările lor, opțiunea pentru forme semi-democratice, dacă nu cumva anti-democratice. Miracolele economice asiatice ar fi primele exemple la îndemână, apoi numeroase țări foste democratice, care de un deceniu și ceva au abandonat formatul și se întorc la variante autoritare sau personalist populiste, precum și regimuri europene altădată lăudate pentru pașii hotărâți în direcția schimbării. „Democratizarea nu aduce, în mod necesar, creștere economică, pace socială, eficiență administrativă, armonie politică, piață liberă sau sfârșitul ideologiei.” (Terry Lynn Karl)

Multe democrații decid să practice un protecționism declarat sau mascat, dar oricum să privilegieze economic, social, pe criterii identitare sau de afiliere, subminând nu doar o definiție de manual, ci încrederea și susținerea, pe termen mediu și lung, a opțiunii democratice. Sub diferite pretexte și contexte, unii devin mai egali decât ceilalți generând apariția unor norme cu dedicație și situații favorizante pentru anumite categorii. Obsesia egalității ne-a suprimat simțul măsurii și am ajuns prea ușor să ne legănăm în iluzia șanselor pentru toți. Aceasta deschide și calea privilegiilor mascate, dar și a unei crescânde nemulțumiri populare. Iar declarația formală a democrației ca dat universal ascunde, un timp, criticile și viziunile alternative până ce acestea izbucnesc în forme dificil de atras în dialog și de soluționat în mod amiabil. Pentru mulți, limitele și constrângerile inerente democrației devin o povară și un efort pe care preferă să le ocolească, alunecând, fără să-și dea seama, în mrejele anti-democratismului real. Dacă legislația nu se bucură de suficientă legitimitate, ea nu va coordona exercițiul public în sensul generării binelui comun, ci va constitui o bornă ce va marca, extrem de vizibil, cum trebuie evitate sau abuzate, normele juridice. Sunt politicienii persoanele care să întrupeze așteptările și valorile celor ce se presupune că i-au votat? Și, până la urmă, cei ce merg la vot știu ei, toți, ce votează și de ce optează într-un anume fel? Ce fel de politici publice urmează a fi create și implementate de o echipă sau alta?

Ar trebui să putem analiza cultura politică a electoratului, să putem radiografia cererea politică pe care o întrupează în votul lor. Și nu putem! Atât de multă lume votează sentimental, nostalgic sau gregar, după cum se vorbește în familie, la lucru, în grupurile frecventate; atât de multă lume nu stăpânește nici măcar vocabularul uzual al democrației încât e greu de crezut că există o nemulțumire coerent articulată pe care vreun politician onest să o poată prelua din discuții și, apoi, să o structureze în ofertă de politici publice încât nu putem să nu ne întrebăm despre ce se vorbește în campania electorală și, apoi, în momentul aplicării ștampilei de vot!

De ce riscă oamenii ?

Și totuși, profesorul Larry Diamond, de la Universitatea Stanford, întreabă, nu fără satisfacție, de ce riscă oamenii atât de multe pentru democrație? A străbătut planeta și a cunoscut foști deținuți politici, activiști din țări pe care, prea ușor le catalogăm drept opuse democratizării! A discutat cu lideri ai opoziției condamnați la domiciliu forțat timp de decenii în Etiopia și Burma, în Egipt și Mexic, în Peru și Zimbabwe. Putem adăuga, azi, fără nicio reținere, de ce belarușii sunt în stradă deja de 50 de zile și de ce societatea cehă a revenit la monitorizarea clasei politice? Nu în ultimul rând, de ce continuă tătarii lupta lor surdă și până când vor mai crede kurzii în șansa lor? „Oamenii nu vor întoarcerea la dictatură, ci o democrație deplină și responsabilă.” Peste tot în lume oamenii sunt nemulțumiți de modul de guvernare, dar refuză, în proporție covârșitoare, întoarcerea la regimuri autoritare. Barometrele realizate în ultimele decenii în lumea arabă sau pe continentul african arată clar că „oamenii nu sunt gata să dea libertatea pentru pâine”. Și atunci, unde ne aflăm? Ne atacă declarațiile și mecanismele populiste de peste tot, liderii au învățat să se ascundă machiavellic sub felurite șiretlicuri retorico-administrative. Încotro merge lumea de azi?

Două tipuri de democrație

Dincolo de variantele adoptate și adaptate în fiecare țară, există două forme clare ale regimurilor democratice, nespuse de politicieni, dar obligatoriu de avut în vedere dacă vrem să citim sub cântările lor de sirene profesioniste! Iar trecerea între autocrație și democrație se realizează tocmai prin aceste culoare. În primul rând, vorbim despre democrația electorală, cea care, la nivel procedural, oferă (aproape) tuturor cetățenilor drepturi egale de a se prezenta la vot, de a opta pentru un politician sau un partid. Condiția este ca alegerile să se desfășoare în mod corect, să fie libere și organizate la termen și, mai ales, să aibă finalitate. Scrutinul în care un personaj știe dinainte că va păstra puterea poate avea aparența unuia liber, fără a fi astfel.

Și nu e nevoie să mergem în străinătate spre a-l exemplifica, e suficient să ne uităm la alegeri locale sau chiar la nivelul firmelor, al școlilor și universităților, al vieții din jurul nostru. Atunci când electoratul mimează votul pentru că în joc se mimează competiția, putem declara ferm că ne aflăm într-o semi-democrație electorală, într-un electoralism. Aceasta e formula minimală, care se reclamă de la respectarea formatului de vot, de legitimare publică fie și cu încălcări ale dreptului la informare, de prezență mediatică sau de candidatură concurențială. Aici e capcana în care ne atrag liderii cu multe fețe și interese, pentru că, păstrând aparențele, ei mizează pe carențele noastre de cultură politică și ne absorb, fără să știm, în jocul lor de accedere la putere. Aici începe populismul!

Adversarul lor este democrația liberală. Trebuie spus, încă de la început, că vorbim despre un regim politic, și nu despre un partid sau o coaliție cu program declarat liberal. Sigur că existența unui partid liberal e ideală într-o societate, dar nu e o condiție de existență a democrației liberale ca și cadru de exercițiu al vieții politice. Această formă de structurare a vieții publice se mai numește și democrație calitativă, pentru că ea implică implementarea și respectarea unui șir de norme. În primul rând, domnia majorității, și nu tirania ei, în sensul că majoritatea trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru a cenzura derapajele guvernării și, la nevoie, să-și poată cenzura reprezentanții. Aici, deja, avem nevoie de o informare corectă în timp util, de interes și de încrederea că majoritatea chiar poate dialoga eficient cu guvernanții.

Avem nevoie de știința de a redacta petiții și a decripta cele nespuse de politicieni, dar existente în subtextul acțiunii lor. După cum e obligatoriu ca cei ce dețin puterea să fie receptivi și să-și adapteze deciziile în funcție de cererea politică. Putem rezuma calificând totul în termenii unei piețe de politici publice, în care rezultatele să reiasă din întâlnirea reală a cererii cu oferta, nu doar dintr-una festivă, ocazionată electoral. Costurile acestor politici ar putea fi suportabile, iar reformele viabile, de vreme ce ele ar decurge din negocierea actorilor sociali, și nu din impunerea (deseori sfidătoare) de către unii, puțini, către cei mulți.

În același repertoriu al democrației liberale intră de îndată problema minorităților, nu neapărat etnice sau de gen, ci a celor cu o părere diferită, cu o abordare aparte, cu identități de toate resorturile. Șansa ca, măcar pe problemele de interes, aceștia să poată influența decizia generală, faptul că politicienii au urechi și disponibilitate pentru celălalt este o condiție esențială. Dacă în cazuri izolate, atunci când acest tip de atenție nu se manifestă, deși ar fi un gest civic, fezabil cu eforturi minimale, atunci e sigur că raportul între marile forțe politice nu este unul complementar și tolerant, ci o opoziție beligerantă, violentă cel puțin la nivel retoric și decizional.

Obținerea puterii nu mai este o bună ocazie de a practica un anume tip de guvernare (cum s-a întâmplat decenii la rând în Austria sau Germania), ci un moment de totul sau nimic, în care teoriile, normele și instituțiile devin subordonate unui joc de sumă zero. De aici vine lipsa de susținere a electoratului, dezinteresul sau neîncrederea în viața politică! Iar de sub draperie încep să iasă, pe rând, încălcarea domniei legii, conflictele de legi niciodată soluționate pe fond pentru a lăsa loc altor și altor interpretări; nesfârșitele suspiciuni legate de independența justiției sau a hotărârilor pe care le pronunță; transformarea presei în instrument politic, în loc de a fi păstrată în afara terenului de joc; traseismul politic; amalgamarea declarațiilor și procedurilor spre a menține aparențele și a pretinde ceea ce așteaptă „publicul” fără a-i oferi propriu-zis contravaloarea votului pe care l-a dat.

Băi, elită!

Portretul clasic al democrației are tot mai mult detaliile unui ideal, pe măsură ce continuăm explorarea cerințelor calitative. Este foarte ușor să afișezi câteva elemente de procedură pentru a reclama recunoașterea ta drept democrat convins, chiar dacă limitat, în marja de operare, de un context potrivnic, de greaua moștenire, de Uniunea Europeană, de ruși si de americani, de oricine care ar putea fi făcut responsabil. Ceea ce a uitat foarte repede societatea românească (dacă o fi știut bine, cândva?) este că, de fapt, cetățenia implică obligații, nu doar drepturi; presupune asimilarea unei culturi civice cât de cât coerente, disponibilitatea spre dialog și participare în felurite forme de organizare cetățenească, ochiul mereu treaz spre deciziile și faptele guvernanților și, nu în ultimul rând, adoptarea unui limbaj (gestual, atitudinal, conceptual) în care concluziile să poate fi posibile! Ieșirea din inerție spre a articula o prezență!

Băi, elită! — strigau hoardele de mineri chemate să nimicească democrația abia născută în România. În anii ’90, alintați de efervescența schimbărilor și a pluralismului, intrase în joc elita politică, un segment social extrem de exigent și responsabil. Să nu ne amăgim, azi, și să nu confundăm elita cu clasa politică! Nici electoratul, în ansamblul său, cu o populație de cetățeni. Dialogul dintre societatea civilă și elita politică rămâne și el un exemplu de urmat, dar să nu pierdem din vedere fluidizarea valorilor, a intereselor sau afilierilor individuale. S-a diluat atât de mult, de ambele părți, încât asumarea unui asemenea rol a devenit extrem de costisitoare. E greu să te menții informat și disponibil în fața unei lumi care se închide din nou în mecanisme și proceduri.

E neplăcut, deprimant și destul de scump să te livrezi spațiului public! Liderii populiștii s-au autodelegat să reprezinte și să decidă în locul unei societăți care își acceptă marginalitatea și se consolează cu competențele tot mai limitate. Cerințele unei democrații calitative aproape că jignesc, ridicând ștacheta acolo unde majoritatea nici nu-și propune măcar să privească! Sigur că orice societate este o diversitate mai mult sau mai puțin agregată, dar democrația presupune păstrarea echilibrului între opțiuni, între puteri, între valori. Domnia majorității somnolente din punct de vedere civic ar trebui contracarată de exemple de bune practici cetățenești! Echilibrul nu e o stare naturală și nici măcar nu se menține în mod firesc. Este o stare de grație pentru care trebuie depus efortul de a trăda complezența pentru un scop pe care trebuie să-l înțelegi și să-l asumi. Ceea ce reprezintă un lux, un preț pe care societatea, încă patriarhală, premodernă, nu l-a prevăzut în buget!

LĂSAȚI UN MESAJ