„Literatura s-a transformat în produs cultural, de masă, și funcționează după normele pieții”. Interviu cu scriitorul Radu Bata

288

Robert Șerban: Ce căuta neamțu-n Bulgaria am cam aflat. Dar ce caută românul Bătăturescu în Franța?

Radu Bata: Am priceput relativ repede că un grup de puciști a scurtcircuitat inima mișcărilor din decembrie ‘89, cu sprijinul unor facțiuni securiste. Aceiași indivizi cu sânge pe mâini aveau să creeze condițiile pentru manipularea sistematică a opiniei publice (manipulare care se manifestă și azi pe canalele mediatice de gunoi!), aveau să instaleze la butoane ariviști penali pentru lungi decenii. Piața Universității a fost cântecul de lebădă al unei democrații veritabile, nu doar simulată, fabricată în laboratoare de meșteri zvoniști. Odată cu lichidarea ei, la comanda lui I.I., lucrurile s-au decantat, fără speranță. Nu puteam să văd seară de seară rânjetul lui Iliescu, să-i aud vocea cu polipi vorbind despre binele națiunii când el alcătuia și binecuvânta structurile spolierii ei.

Am plecat spre Franța pentru că eram profesor de franceză, dar n-a lipsit mult să fiu jurnalist la BBC, trecusem teste. Cum în toamna lui ‘90 am reușit probele pentru a putea preda franceza francezilor, am rămas în Hexagon.

R.Ș.: Ai debutat relativ târziu ca scriitor, după 40 de ani. Ai scris de mic, sau scrisul e o descoperire de maturitate?

R.B.: Nu m-am făcut bine: am scris de mic. Am circumstanțe atenuante: părinții mi-au indus apucături din astea, întrețineau raporturi intime cu literele. Eu-s doar așchia din gard. Și prietenii buni ai familiei au o vină: Ben Corlaciu a tradus „Micul Prinț” la noi în casă, cu mine pitic — la propriu — printre picioare. S-o fi luat vreun virușel care mă prelucrează și acum. Am fost copil precoc (da, precoc, fără „e”): prima poveste am înșirat-o pe mașina de scris a tatei la vreo 6-7 ani. Avea două pagini și se termina în coadă de pește, din câte-mi amintesc: binele era învingător, dar ieșea tare mototolit din lupta cu răul.

bata-3

R.Ș.: Tu spui că nu faci poezie, ci poezete. Fii mai… prozaic și explică ce sunt poezetele.

R.B.: Poezetele sunt poezii mai degajate de formă, emancipate de reguli, uneori ele chiar dau cu tifla legilor genului. E vorba despre un mic artizanat liric, cu jocuri lexicale, reciclări de clișee, oglinzi etimologice, intertextuale, în care, de obicei, nu știi dacă te afli într-o dimensiune serioasă sau într-una frivolă. Poezetele nu vizează sublimul, dar nici nu diluează demersul creativ, nu sunt o rudă săracă a poeziei: tot arsenalul de mijloace retorice poate fi reperat în aceste texte, de obicei scurte, unde mai șchioapătă un vers, mai scârțâie o strofă, mai lipsește o silabă. Am inventat această specie mutantă pentru orele de curs cu liceenii mei care respingeau în bloc ideea de poezie, așa cum e ea practicată azi în manuale sau prin culegerile din librării: adică prețioasă, foarte căutată, pompoasă, indigestă. Știi cum se practica poezia prin cenaclurile românești altădată: stufoasă, dar cu degetul mic în sus, cu multe sintagme nominale și cozi de păun, de simțeai că te-apucă criza de râs, deși autorii erau al naibii de serioși.

Eu nu scriu poezie cu P mare, din aia totalitară de dă-n clocot, majestuoasă ca o mumie imperială, academică pân’ la intestinul subțire, perfectă ca o tânără moartă, eu scriu „poezie mică: jumătate râs, jumătate frică”. La mine, muzele ies din debara, se ascund printre rânduri și își arată nurii cui știe să le vadă.

R.Ș.: Poezia care te face să zâmbești e considerată, cel puțin în lumea literară românească, lejeră. Or, tu programatic vrei să-i faci pe oameni, prin ceea ce și cum scrii, să zâmbească. Nu ți-e teamă că nu vei fi considerat printre greii liricii?

R.B.: Ha ha ha! Las poezia mare în grija specialiștilor de la reanimare. Când vezi cum îngroapă „greii” liricii dorința de lectură, cum spuneam mai sus, ești fericit să nu faci parte din tagma lor. Mi-ar fi teamă dacă m-ar asocia cititorii cu poeții de plumb la care faci referință. Brrrrr! Iar poezetele mele, dacă le privești în ochi sau măcar le măsori profilul, nu-s chiar zâmbărețe. Sau nu-s doar zâmbărețe. Sunt dulci-acrișoare, amandine cu sare. Mi s-a spus că ar fi mai amare decât cele considerate „poezie grea”! Au ele un schepsis, sunt mai puțin anodine decât par. La a doua lectură, cititorului avizat i se mai arată vreun duh, vreo sirenă pitită printre versuri care-i face cu ochiul, vreo vorbă care pune ulei pe foc. Sau vreun nouraș care te face sa levitezi.

Nu-i ceva programatic în poezete, plăcerea și fantezia le reglementează după chef. Știa Einstein ceva când spunea că fantezia e mai importantă decât știința.

R.Ș.: Știai că unul din trei francezi scrie și că are ceva în sertar? Și noi stăm bine cu scrisul, cu lectura avem necazuri… Tu ce citești? Ce preferințe ai, ce titluri stau în topul tău personal?

bata-1R.B.: Da, autori de casă cu duiumul, scriitori cât falangele de la trei picioare. În sertare, anxioliticele și somniferele fac concurență textelor. Ușor, ușor, literatura s-a transformat în produs cultural, de masă, și funcționează după normele pieții: atât la sută ficțiune, atât la sută fapt divers, atât la sută tragism, atât la sută sex, etc., în funcție de editură, colecție, target. Și calapoadele astea, marketate, adaptate la cerințe, vor fi consumate în funcție de felul în care percepem cuvântul imprimat, de evoluțiile tehnologice: ne aflăm într-o mutație majoră și cititorii tradiționali sunt piele de sagri. Lectura va fi, de fapt, altfel: tinerii din atelierele mele de scriituri au deja un raport diferit cu cartea, cu suportul pe care apare ea, cu structura frazei. Ei nu vor mai citi „greii liricii”, așa cum îi numeai, nici pedepsiți.

N-am un top personal cu titluri. După cum mi se asortează astrele, pot trece de la un thriller floridian la un autor de proză scurtă total necunoscut. Mă feresc de ceva vreme de editurile franceze dominante, care scot cărți pe bandă rulantă: e multă varză prin ele. Și nu-i varză de Buzău, din aceea fină și foarte gustoasă. De exemplu, ultima plachetă de poeme a lui Houellebecq, «Configuration du dernier rivage»: o șușă în care vulgaritatea se-ntrece cu banalul. Ca să nu ocolesc întrebarea, îți dau câteva nume dragi care acoperă un evantai larg de posibilități: îmi plac Enrique Vila-Matas, Pierre Autin-Grenier, Donald Westlake (seria cu personajul antologic Dortmunder), Marisha Pessl („Special Topics in calamity physics”), Didier Van Cauwelaert și, bineînțeles, Mircea Cărtărescu: „Solenoid”-ul te reconciliază cu lumea, pe mine m-a iluminat și m-a resetat complet! Le admir, de asemeni, pe Irina Teodorescu, Liliana Lazăr, Raluca Feher: ele știu să contureze o lume a lor (chestie rară, azi), cu stil (recognoscibil), fără să fie susținute de „organe”. Liliana și Irina scriu, cu succes, direct în franceză.

R.Ș.: Nu ai fost tentat, în ultimii ani, când în țara ta adoptivă au fost câteva atentate teroriste, să te întorci în România? Nu te mai întorci?

R.B.: Tentații sunt multe pe glob și în spațiul carpato-danubian sunt dese, dar terorismul se manifestă în multe feluri: când observ puseurile de naționalism, homofobie, sexism, integrism ideologic sau religios de pe Dâmbovița sau Sena, mă bate gândul să mă fac inuit, să emigrez pe lună, să devin ermit între paginile unui dicționar. Pentru că dicționarul e cel mai bun prieten al omului, nu câinele. Mă întorc în țară, desigur. Din an în Paști. Cu aceeași febrilitate juvenilă. Oricum, România te dă la-ntors: e mereu în tine, o porți ca un om-sandvici în toată lumea, nu-ți iese din celule, papile, gene, pori. Nu scapi de ea nici dacă-ți schimbi sexul sau faci curățenia de primăvară. Degeaba te teleportezi prin alte dimensiuni: România e un tatuaj indelebil care-ți teleghidează existența. România e oful suprem.

LĂSAȚI UN MESAJ