Lighedul dintr-o margine de codru, ce și-a pierdut numele în acte, dar a rămas în vorbirea bănățenilor FOTO-VIDEO

588

O simplă consultare a unui ghid turistic al județului Timiș ne arată că în sudul Timișoarei, dincolo de râul Timiș, se află o pădure destul de întinsă ca suprafață.

Din păcate, locul nu este atât de umblat precum mai celebra Pădure Verde, de la nord orașului. Acolo, accesul facil a făcut pădurea să fie deosebit de agresată de larma muzicii și foarte poluată de resturile celor ce nu știu să-și ducă deșeurile la locul lor, adică la tomberoanele de gunoaie.

Drumețul care vrea să afle cât mai multe despre Banatul mai puțin cunoscut și aflat în umbra altor locuri cu ștaif va porni imediat la drum. Pădurea Lighedului este una din cele mai întinse corpuri compacte de pădure din pusta bănățeană. Se spune că ar fi chiar cea mai mare pădure, cu cele 1.600 de hectare ale sale. Se află în lunca Timișului, fiind ușor accesibilă oricui, chiar și celor cu o condiție fizică mai puțin bună sau cu timp liber mai limitat. Este o foarte interesantă zonă de agrement și de drumeții, care oferă atât de multe pentru foarte puțin, adică atenție și respect pentru curățenie și natură. Se poate ajunge în mai multe moduri din cele două extreme: dinspre Unip, de către ce vin pe șoseaua ce leagă Timișoara de Buziaș, și dinspre Pădureni, de către cei ce vin din șoseaua Timișoara – Moravița. Cei ce cunosc bine locurile și cărora nu le este teamă de cărări simple și prăfuite pot ajunge și din Șag ori din Giroc, dacă se încumetă să treacă Timișul prin locuri potrivite și mai puțin circulate.

Pădurea este o combinație de codru vechi secular de luncă, cu specii valoroase de stejar, fag și carpen, dar și frasin, plop ori castan. Pe lângă aceste specii de arbori, mai sunt cele plantate de mâna omului, așa cum sunt grupurile de brad și de arbuști: corn, alun, porumbar. Nu este o pădure prea deasă, care să nu poată fi străbătută la pas. Numeroase drumuri forestiere, dar și cărări înlesnesc drumețiile fără un plan anume, făcut dinainte. Malul râului oferă și câteva plaje mai retrase și discrete față de cele aglomerate de pe malul nordic. Pentru liniștea din jur, mai ales pescarii vin aici, în coturile și zig-zag-urile Timișului, unde te poți crede la capătul lumii. Carasul este cel mai ușor de prins, dar cei mai experimentați pescari au scos din râu chiar și prețiosul avat, atât de greu de păcălit. Cei zece sau cincisprezece kilometri de meandre sunt tot ce poate fi mai frumos într-o zi de vară toridă sau într-una de toamnă blândă.

Dar această pădure are și un important rol de apărare împotriva inundațiilor. Conform specialiștilor ce gospodăresc apele bănățene, în anii de mare pericol, când cotele Timișului cresc peste măsură, digul din stânga poate fi desfăcut în mod controlat pentru a permite inundarea voluntară a pădurii. Aceasta devine un imens lac, unde apa se domolește devenind o imensă acumulare nepermanentă, salvând, astfel, localitățile din aval. Este un așa-zis polder din care apa se va scurge apoi lent, după trecerea viiturii maxime.
Câteva locuri mai înălțate pot fi folosite ca puncte de orientare și de belvedere pentru iubitorii de imagini fotografice. Acestea se înalță, asemenea unor insule, deasupra marii verzi. Dar despre aceste insule împădurite sau ligheduri, după cum li se mai spunea, cu o veche vorbă locală, vom vorbi mai la vale.

Nici locurile de interes turistic nu sunt puține. Mănăstirea de maici  de la Șag (Timișeni), cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, poate fi un loc de cercetat mai ales la sărbătoarea din 29 august.

În extrema opusă, situl arheologic numit „La Cetățuica” dezvăluie călătorului atent locul unde a fost o importantă așezare dacică de tip „davă”, estimată a fi din secolul întâi î.Hr. Dar locuirea pe acele insule mai înalte, ce se ridicau peste nivelul de inundare al râului, este dovedită din epoci mult mai vechi. Nu trebuie să scăpăm din vedere că asanarea luncii și îndiguirea cursului principal sunt o realizare mult mai recentă. Au mai fost descoperite urme și artefacte din perioada timpurie a fierului. Pentru conservarea cât mai corectă a celor descoperite acolo, locul este vizitat doar cu acordul și sub îndrumarea unui specialist. Ar fi păcat ca aceste urme fragile, care au hăinuit milenii, să fie distruse din neatenție ori rea voință. Norocul este că așezarea preistorică este greu accesibilă și cvasinecunoscută.
Tot în această pădure misterioasă se văd unele ridicături de teren ce ar putea fi urme ale valului fortificat de apărare din perioada romană. Sunt fortificații de pământ, cunoscute ca iarcuri.

Cercetările sunt însă departe de a fi finalizate. Se poate spune că ele abia au ridicat un colț din acoperământul ce ascunde încă foarte multe taine. Dacă ar fi fonduri suficiente (dar nu sunt mai deloc), specialiștii și studenții ar avea de muncă aici încă foarte mulți ani.
Dacă cercetările arheologice vor confirma existenţa la Unip a posibilei dave dacice Zurobara, menţionate de Ptolemeu (Claudius Ptolemaeus Pelusiensis), aceasta ar fi una din marile descoperiri de nivel internațional. Cercetătorul timișorean Sorin Forțiu susține, cu argumente foarte pertinente, că situl arheologic de la Unip ar putea să ascundă celebra așezare antică, menționată și în scrierile antice ale lui de Ptolemeu (Geografia; III; 8; 4 sau, mai exact, Geōgraphikē Hyphēgēsis/Îndreptar geografic). Poate nu este în acest loc, deși sunt argumente trainice în favoarea existenței, dar încă avem sute de hectare de teren de cercetat, care ar putea ascunde legendara Zurobara. Teoria este susținută și de profesorul Dorel Micle, de la Universitatea de Vest din Timișoara: „… pe harta lui Ptolemeu apare o fortificație localizată în această zonă, la sud de Timiș, exact în această zonă. Este o descoperire unică. Este singurul șantier de epocă dacică unde s-au făcut astfel de descoperiri de gropi ritualice. Se pare că suntem într-o zonă sacră a unei așezări mai mari”.
Cel ce a intrat în pădurea Lighedului pe la Unip poate alege să iasă prin partea opusă, unde va întâlni o comună cu ambele nume predestinate a fi în legătură cu codrul des. Acum este știută așezarea cu numele mai modern, dar lipsit de orice conținut și încărcătură istorică. Se numește, sec, Pădureni. De parcă nu ar mai exista zeci de alte nume asemănătoare pe tot întinsul țării. Dar locuitorii, chiar și cei mai tineri, încă își mai spun a fi lighezeni, adică din Lighed. Este un nume vechi, ce se leagă de pădurile din jur. Vorba „lighed” asta și înseamnă — pădurice sau dumbravă. Se mai spune că ar însemna și insulă sau ridicătură, așa cum sunt cele din pădurea, uneori, inundată.

Pădureni (în limba germană, Liget, ori, în maghiară, Temesliget) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Timiș. Dar și în limba turcă tot Lighed se numește și tot pădure înseamnă. Și nimeni nu a reușit să schimbe toponimul timp de multe sute de ani, până la reforma teritorial-administrativă impusă de autoritățile socialiste. Era cunoscută ura acestora față de tot ce însemna istorie locală și tradiție. Nimic din ce era bănățean nu era bine văzut.

În alte episoade din serialul nostru, am mai povestit despre acel Banat necunoscut și invizibil ce se află aici, lângă noi, dar cu denumiri schimbate, de parcă era ceva rușinos în vechimea acestor sate. Un exemplu din apropiere este și vecina Șag, unde s-au făcut eforturi să fie numit Timișeni. Acum doar în gară se mai poate vedea acest nume cât se poate de șod și în răspăr cu vorbirea localnicilor.

Locul de la poalele crângului, până în 1964, s-a numit Lighed, după care a fost redenumit Pădureni. De la 1 ianuarie 2004 s-a desprins de comuna Jebel și are statut de comună de sine stătătoare, fără alte sate în componența sa, dar vechiul nume nu și l-a recăpătat. Poate ar fi o soluție ca măcar să fie folosite ambele nume, așa, ca la un mare municipiu din Ardeal.

Desprinderea de Jebel a fost anevoioasă. Pentru a reveni la statutul antebelic de comună, era nevoie de un minimum de 1.500 de locuitori stabili în localitate. pe lângă alte criterii. Dar. cu puțin noroc, a fost trecut, la limită, acest prag administrativ.

Populația, în anul 2011, avea un total de 1,938 locuitori, iar la numărătoarea din anul 2020 s-a declarat lighezeni în țoalele lor un număr de 1.623 cetățeni.

Deși istoria locală este foarte bogată, se consemnează puține date în documentele actuale.
Prima atestare documentară a Lighedului datează din 1332, sub numele de Legvid. Se mai știe și că, la 1590, în plină administrație otomană a Banatului, apare într-un defter otoman, denumirea Ligit. Nici după intrarea provinciei în stăpânire habsburgică nu au fost prea multe schimbări.

În anul 1761, apare din nou menționată, pe o hartă, localitatea cu numele Lighed sau Temeslighed, ce cuprindea un număr de 312 gospodării. Se mai consemnează că locuitorii erau de credință răsăriteană. Așadar, există un interval, din perioada turcească și până după cucerirea austriacă a Banatului, în care nu se mai cunosc date concrete despre existența Pădureniului.

Legendele locale, care încă mai sunt cunoscute de localnicii vârstnici, spun că vechea vatră a satului ar fi fot mai la nord-est, în locul, documentat din anul 1310, numit Mira (Mera). Satul (ori cătunul), astăzi dispărut, a fost locul unei mari confruntări militare. Aceeași legendă descrie amploarea ciocnirilor, relatând că oameni și cai călcau în bălți de sânge. După distrugerea localității în urma raidului turcesc, locuitorii care au mai rămas s-au retras în Lighedul actual.

Localnicii leagă numele de Mira de expresia „de mirul lumii”. Ar fi o posibilă explicație. Oricum, sună bine.

În Dicționarul toponimic și geografico-istoric al localităților din județul Timiș, profesorul universitar Remus Crețan explică faptul că localitatea, în forma sa actuală, s-ar fi sedimentat spre finele epocii turcești, „pe seama elementelor românești și turcești din Lunca Timișului”. Este vorba despre simpli lucrători ai pământului turci sau doar islamizați, care au revenit, în timp, la religia creștină. Ei nu au plecat odată cu administrația și armata otomană, ci au rămas pe loc.

Sunt aduse argumente în sprijinul acestei teorii turcești. La Pădureni pot fi întâlnite și astăzi nume de familie de origine turcească, precum Lengher, Dervis, Turcan, Bechir și altele asemănătoare.

Existența numelui de familie Caragea indică o posibilă prezență a grecilor în acea perioadă. Alte denumiri turcești sunt prezente în toponimia locală: izlazul Ali Bei, Vadu Turcului, Câmpu Tătarului și altele.

Conform istoricului Nicolae Ilieșu, după cucerirea Banatului de către austrieci, localitatea a fost sistematizată de contele Mercy, până atunci satul fiind o „înfundătură” pe Valul lui Traian, în spațiul numit Iarc. Se pare că până la această sistematizare ar fi fost o localitate împrăștiată în toată pusta, cu gospodării de tip stâne și sălașe, fără un centru de sat. Era încă de pe atunci majoritar românească și s-a păstrat astfel în perioadele de colonizare intensă a Banatului cu diverse etnii.

Dacă revenim la anii începuturilor austriece ale satului, trebuie spus că, în anul 1764, Lighet era o parohie ortodoxă aparținătoare protopopiatului de la Ciacova. Tot pe atunci, în 1774, funcționarul imperial Erler a declarat că Lighetul aparținea districtului Ciacova. Există aici și o cancelarie, iar populația este predominant română (vlahă).

Parohia ortodoxă a fost fondată cam în aceeași perioadă, iar registrele au fost păstrate din anul 1779. Biserica ortodoxă este închinată Sfântul Ioan Botezătorul. Când clerul ortodox a fost consemnat în documente, în 1797, în Lighed erau pomeniți trei preoți. Doi din ei vorbeau doar românește, preoții parohii Marcu Tereguț (Marko Tereguc), din anul 1764, și Teodor Isacov, din 1788. Numai preotul paroh Jovan Popović, din 1787, vorbea și slujea în sârbă și română. Au mai rămas, în memoria colectivă, preoții Grigore Muraru și Pavel Jovanović, în timp ce crâsnic era Josif Muraru.

La jumătatea secolului al XIX-lea, chiar înaintea izbucnirii Revoluției de la 1848, se mai cunosc câteva date suplimentare. La anul 1846, Lighetul era o așezare mare pentru acei ani, cu 2.184 de locuitori. În școala elementară de atunci preda învățătorul Josif Kaprariu, care, în anul școlar 1846/1847, avea 30 de elevi.

Dar satul cu nume din vechime are multe alte taine ce se vor mai ivi în episoadele noastre următoare, când vom depăna istorisiri despre o sensibilă scriitoare, pomenită de George Călinescu, care a văzut lumina zilei în Lighed, dar și despre un punct muzeal ce merită atenție, ori despre o altă biserică, la fel de frumoasă ca în urmă cu un secol și jumătate, când a fost înălțată. Vom afla cine au fost Aurel Peteanu și Anișoara Odeanu.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ