C.C.: — Domnule ambasador, Vă mulțumesc pentru inspirația pe care mi-ați insuflat-o și, desigur, pentru prezența Dumneavoastră aici, la o cafea, cu subsemnatul. Încep prin a vă întreba un lucru care, la prima vedere, poate părea de neînțeles pentru cititori: Cine vă este mai apropiat din punct de vedere intelectual, Cicero, Machiavelli, Richelieu sau Bismarck?

G.C.M.: — Bine v-am găsit. Vedeți, de la fiecare am învățat câte ceva. De la Cicero, arta conducerii și a compromisului de bună calitate, la care sunt capabili să ajungă numai adevărații lideri; de la Machiavelli, știința politică modernă, dar și pericolele ambiguității morale și etice; de la Richelieu, arta de a mă mișca printre multitudinea de forțe aflate în mișcare, în vederea promovării intereselor țării mele, într-o lume din ce în ce mai convulsionată; în sfârșit, de la Bismarck, faptul că niciun conflict nu se justifică decât pentru a tranșa definitiv lucrurile, atunci când „dulceața compromisului” devine realmente periculoasă pentru națiunea în mijlocul căreia ai avut șansa să te naști.

C.C.: — Cum percepeți lupta politică ce se consumă, în aceste zile, în România, în contextul alegerilor parlamentare care vor avea loc în câteva zile?

G.C.M.: — Cred că orice competiție electorală ilustrează, în sens ciceronian, relația dintre prieteni și dușmani, dar pune totodată la încercare puterea candidaților de a convinge un electorat eterogen și, în parte, confuz. Cicero îi scria prietenului său, Metellus: Mi-ai spus că, „în virtutea prieteniei noastre și pentru restabilirea bunelor relații dintre noi, nu te-ai așteptat vreodată să te iau în derâdere”. Totodată, mi-ai amintit „că tu și eu ne-am împărțit responsabilitățile legate de salvarea țării, astfel încât eu să apăr Roma de trădări interne și de trădători în interiorul cetății, în timp ce tu păzești restul Italiei de inamici înarmați și conspirații ascunse”. Și tot Cicero, vorbind despre arta de a convinge — și aceste cuvinte ale lui îi ating pe mulți dintre pretendenții de azi la un mandat parlamentar! — se întreba: „Oare de ce atât de puțini au succes?”. Și tot el ne-a dat răspunsul: „Deoarece un orator trebuie să stăpânească un număr foarte mare de subiecte dificil de abordat. Dacă oratorul nu are o cunoaștere aprofundată a tuturor disciplinelor care fac obiectul oratoriei, discursul său nu va fi decât o înșiruire nesfârșită de vorbe goale, lipsite de sens. Un orator trebuie să fie capabil să aleagă limbajul potrivit și să-și aranjeze cu grijă cuvintele. De asemenea, oratorul trebuie să înțeleagă toată aria de emoții cu care ne-a înzestrat natura, căci abilitatea de a face o mulțime de oameni să se revolte sau să se liniștească este testul suprem care dovedește că are atât capacitatea de înțelegere necesară, cât și abilitățile practice”.

C.C.: — Cum îi percepe Excelența Voastră pe lupii tineri, care își doresc să obțină o poziție de decizie în politica României de astăzi?

G.C.M.: — Încercând să răspund la această întrebare, mă gândesc la Richelieu. În măsura în care gradul de instrucție le permite, cred că tinerii țării mele, care nutresc ambiții politice, ar trebui să înțeleagă faptul că „un politician mare are nevoie de intuiție”, dar trebuie să înțeleagă și faptul că „riscul este și va fi întotdeauna o parte semnificativă a meseriei de politician. Nu în ultimul rând, mai toți acești tineri — unii dintre ei fără un parcurs academic convingător sau cu unul discutabil — ar trebui să priceapă că politica de foarte bună calitate implică „o gândire strategică articulată în fundamentarea acțiunilor” și a „gesturilor politice”, respectiv „un calcul fin și continuu al dinamicii forțelor istorice sub care este constrâns să opereze” Omul Politic la un moment dat.

C.C.: — Pare fezabilă pentru Dumneavoastră o viitoare majoritate parlamentară construită în jurul asocierii politice a PNL-ului cu tandemul USR-PLUS?

G.C.M.: — Cred că decidenții celor două formațiuni politice ar trebui să dea dovadă de pragmatism și să se aplece asupra concepțiilor lui Machiavelli. Acest extraordinar florentin, care a avut șansa de a trăi în fecunda Epocă a Renașterii, a rupt pur și simplu politica „de tărâmul viselor, al frumoaselor utopii [și] al iluziilor”. Este adevărat că, pentru Machiavelli, politica este „o activitate umană care se centrează pe pasiunile și slăbiciunile concrete ale individului”, dar, în egală măsură, și una „a cărei finalitate nu rezonează bine cu idealuri abstracte, ci cu scopuri practice, utilitare, legate, spre exemplu, de ordinea și stabilitatea statului”, expus unor „forțe (…) de multe ori imprevizibile” și pentru care de maximă importanță rămâne „asigurarea securității sale fizice și politice, într-o lume adesea violentă, crudă și, bineînțeles, fundamental competitivă”.

C.C.: — O ultimă întrebare, Excelență: Care este, după părerea Dumneavoastră, profilul politicianului ideal?

G.C.M.: — Greu de spus. Îmi vine în minte situația cancelarului german Bismarck, care „a creat Germania, dar nu a condus-o” în mod direct niciodată, tutelat fiind de trei regi. Paradoxal, „în ciuda acestui fapt, Bismarck și-a controlat contemporanii așa de dur, încât denumirea de tiran și dictator apare”, în repetate rânduri, „în scrisorile și memoriile persoanelor cu care acesta a intrat în contact”. Desigur că eu nu fac aici apologia politicianului autoritar, lipsit de apetență pentru dialog și compromis constructiv. Dar mă întreb câți dintre politicienii actuali ai României vor lăsa o amprentă atât de puternică asupra istoriei țării lor, așa cum Bismarck a lăsat asupra istoriei moderne a Germaniei?

C.C.: — Vă mulțumesc pentru șansa acestui dialog și, în încheiere, dați-mi voie să-mi exprim regretul că el — dialogul — a fost doar unul imaginar, bazat, în exclusivitate, pe textele pe care le-ați scris în calitate de foarte fin specialist în domeniul dreptului internațional public.