Jurnal de România. Timișoara: despre memoria colectivă și documentarea bibliografică pe scenă

214

Pe de-o parte o alegorie dramaturgică imersivă, intermedială, pe de altă parte o documentație factuală a cotidianlui din spate cortinei, demonstrând titlul de viitoare Capitală Culturală, Teatrul German de Stat din Timișoara a oferit motiv de celebrare pe 8 martie, repunând în scenă piesa Jurnal de România. Timișoara. Cu premiera la data de 4 octombrie 2019, în regia talentatei Carmen Lidia Vidu, piesa face parte dintr-o trilogie de înscenări, alături de „Jurnal de România. Sfântul Gheorghe” și de „Jurnal de România. Constanța”. Depășind barierele artei teatrale și accentuând fluiditatea granițelor dintre arte, Jurnal de România îmbină dinamic cadrul scenic, fotografia și filmul, narațiunea verbală fiind acompaniată de poze și videoclipuri din arhive personale, pe fundal difuzate.

Precum o izolare vitală a fiecărui individ, o apelare la escapada lăuntrică ca adăpost în momente dificile, dar și un prilej de contemplare asupra amintirilor de neînlocuit, jurnalul reprezintă pentru mulți dintre noi o capturare a sinelui într-un mediu aparținător realității, o combatere a efemerității temporale, a uitării. De la sine înteleasă este și reținerea împărtășirii gândurilor reproduse cu exteriorul, uneori chiar și cu propria persoană, transpunerea pe foaie devenind astfel o eliberare a gândurilor regresate în inconștient, o terapie individuală. În ciuda baiererelor mentale, a reținerii întipărite în uman, șase actrițe, șase locuitoare ale orașului Timișoara își iau inima în dinți, totodată nedând dovadă de reticență, tulburare, exprimându-și poveștile clar și intens. Este vorba de Ida Jarcsek-Gaza, Ioana Iacob, Tatiana Sessler-Toami, Daniela Török și surorile Olga și Silvia Török, figuri reprezentative pentru piața culturală timișoreană și nu numai, cu proiecte internaționale și cu cariere cinematografice. Complexitatea vieții aparent efemere este inepuizabilă, de aici și tematica variată. Piesa în limba germană, cu subtitrării în română și engleză redă atmosfera unui oraș încă intercultural, cele șase actrițe având origini germane, maghiare și astfel ridicând semne de întrebare legat de constrângerile și dificultățile bine cunoscute la care a fost și este supus altfelul, minoritatea, pe teritoriul național. Implicând familia și istoricul acesteia, narațiunile de viață nu pierd din vizor etapele marcante, capturând fiecare experiență care a condus la sinele din present, provocând astfel zâmbete de recunoaștere, lacrimi de frustrare în fața neputinței, martorul fiind regresat la simplul rol de observator. Teatrul se dovedește a fi astfel medialul oportun, privitorului fiindu-i adusă la cunoștiință propria inactivitate, printr-un apel la implicare. Poate și mai intensă ar fi fost colaborarea efectivă dintre cele două planuri, dintre scenă și galerie, în cazul în care ar fi rămas un membru al publicului neatins; îmi declar însă îndoiala că ar fi cazul. Nu avem de a face cu roluri și iluzie artistică, ci suntem trecuți prin etape ale copilăriei, prin ajungerea la maturitate și sacrificile acompaniatoare. De la abuz sexual, la discriminare, frica de eșec, situația instabilă de la locul de muncă, alcoolismul ca boală de familie, la eliberarea oferită de introducerea obscură a muzicii punk în țară, la suspansul obținerii unui aliment de afară, a vizionării unei emisiuni pe ascuns, regizoarea Vidu face mai mult decât a readuce în discuție deja obositoarea victimizare prin media de care ne putem recunoaște vinovați. Uneori, a reda banal și fără ocoliș poate avea un impact mai puternic decât neobosita emfază.

Printr-o călătorie într-un trecut nu de mult apus și a cărui repercursiuni se regăsesc în toate domeniile sferei societății, cele șase povești devin mai mult decât experiențe personale, având factorul colectiv, punând bazele unei istorii ale orașului Timișoara. Efectul imersiv menționat la început vizează acapararea publicului ca un întreg, fiecare intelect regăsindu-se în măcar o experiență a actrițelor, reîntâlnindu-și prietenii și membrii familiei, retrăind trecutul personal, ori pe cel auzit, pe cel întipărit și moștenit prin genetică națională. Putem duce acest gând și mai departe, abordând intensitatea memorii colective, subiect considerat tot mai des ca a fi unul controvers, prin prezența riscului șablonizării, prin tot mai dezbătuta voință a abaterii de la normă. De nesfidată este însă implicarea morală și poate, de ce nu, într-o speranță marca Bertolt Brecht și a teatrului său stradal, cea fizică, neajungându-se însă la propagandă de extremă, ci voind a deschide ochii asupra trecutului de neschimbat din fiecare, asupra viitorului anticipat și încă posibil a fi modelat, asupra prezentului înconjurat de speranța și foamea implicare…o foame care rămâne însă, după mai bine de 20 de ani, de domeniul utopic. Teatrul are puterea de a acționa, cultura este necesară și nu-și poate pierde rolul social, dar totuși o face, aflându-se într-o stare tot mai precară, precum ni se elaborează încă de la începutul piesei.

Programat pentru vineri, 27 martie, posibil ca viitorul prilej de a asista la o transpunere palpabilă a gândurilor ascune, interiorizate să mai aibe de așteptat, ca urmare a situații dominate de incertitudine cu care ne confruntăm la ora actuală. Jurnal de România. Timișoara este însă o piesă de neratat, precum întregul repertoriu al Teatrului German, Timișoara nefiind contestată în lăudarea cu singurele teatre în trei limbi din țară, un atribut de care fiecare trecător ori localnic ar trebui a ști a se bucura.

Poze

Jurnal de România. Timișoara – un spectacol oglindă, a cărui reflecție suntem noi, la Teatrul German


https://www.teatrulgerman.ro/ro/spectacole/jurnal-de-românia-timișoara/

LĂSAȚI UN MESAJ