„În artă, ca și în viață, totul trebuie să fie posibil, pentru că altfel vom ajunge la dictatura prejudecății”. Interviu cu poetul Nicolae de Popa

714

Apariția volumului La noi, în Eden, în colecția „Retroscript” a Bibliotecii Județene Timiș „Sorin Titel” și lansarea sa, chiar dacă într-un cadru restrâns, din cauza pandemiei de Covid, la Secția de Artă a BJT, în 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale, a readus în atenție poezia și profilul unui artist original și profund, Nicolae de Popa. Cartea, de peste 500 de pagini, ce-l are editor pe Tudor Crețu, iar redactori, pe Marius Ciupertea și Luigi Popescu, are topite între coperte cele opt volume de poezie publicate de Popa de-a lungul vieții (23.03.1938, Teregova — 4. 07. 2007, Timișoara), o serie de referințe critice, cât și trei interviuri acordate de poet.

Un fragment dintr-unul dintre interviuri, pe care i l-am luat la sfârșitul anilor ’90, îl vom publica în continuare pentru o mai bună înțelegere a universului interior extraordinar de bogat al lui Nicolae de Popa, care era într-o permanentă expansiune și care hrănea poezia și pictura sa. Părea că Nicolae scrie continuu, iar fantezia lui punea cuvintele în posturi dintre cele mai năucitoare, extravagante, dar care, laolaltă, creau un flux poetic puternic și aparte, de o originalitate evidentă și năucitoare. Nicolae de Popa este, nu doar pentru literatura Banatului, un scriitor ce nu seamănă cu nimeni, ce merită citit pe îndelete, reevaluat și recontextualizat. Pictorul care a fost și în urma căruia au rămas, la prieteni, în primul rând, sute de pânze, a găsit o formulă magică, în care suprarealismul și expresionismul trăiesc o surprinzătoare și intensă poveste de dragoste. La noi, în Eden este un eveniment editorial care marchează fastuos începutul de an cultural 2021. (R.Ș.)

— Spuneați că, în copilărie, tutunul suna în urechile dumneavoastră ca o detunătură. Copilăria toată v-a fost o detunătură, dar v-ați plimbat prin ea citind Aristotel.
— Așa e, nu am avut o copilărie fericită. M-am născut prin anii ’40, războiul nu se terminase, taică-meu murise… M-am născut în câmp. E o chestie să te naști într-un câmp! Fiind singur la părinți, neavând alți vecini mai apropiați decât animalele, copacii și niște pomi altoiți, mă simțeam legat de toate acestea ca de niște frați ai mei. Prin nu știu ce clasă primară s-a întâmplat să-mi cadă în mână o carte de Aristotel. Organonul sau Arta Poetică, nu mai știu exact care. În casa noastră singurele tipărituri erau chitanțele pe care bunicul le primea de la stat când plătea impozitele. Am deschis acea carte și am început să citesc. Deși nu înțelegeam despre ce e vorba, am fost convins că în acea carte este ceva foarte important. Mergeam cu oile la câmp, îmi notam anumite fraze și mă gândeam zile în șir la ele.

— Cum ajunsese Aristotel prin Munții Carașului?
— Aveam un vecin care era la liceu în Caransebeș și care, venind în vacanță, a adus cartea cu el. Întâmplarea a făcut ca, mergând odată la biserică, preotul să mă vadă cu acea carte de care nu voiam să mă despart nicicum. Și atunci el mi-a dat să citesc Heraclit. Aveam nouă ani. Atunci am citit, și țin minte și astăzi, că „una este și în viață, ca și în moarte”. Am avut iluminarea a ceea ce înseamnă fericirea de a putea gândi singur într-o pustietate.

— V-ați descoperit vreun talent în copilărie?
— Da, eram bun la fotbal. Eram căpitanul unei echipe care juca fotbal cu o bășică de porc, lângă abatorul comunei noastre. Când mă apropiam de abatorul acela, aveam senzația că văd stafii. Trăind în preajma animalelor, nu puteam concepe că există un loc unde sunt înjunghiate. Atunci cred că am înțeles mai bine fraza din Heraclit. Când ai o relație cu niște entități cu care începi să te împrietenești, în afara datumului de conștiință și de intelect, în afara unui scop anume, ai șansa să îți potențezi imaginația. Pentru un copil este un lucru extraordinar să nu i se impună nimic… Ai mei m-au lăsat în starea aceea de prietenie cu entitățile vizibile sau invizibile, care nu erau de aceeași sorginte cu mine.

— Când ați început să pictați, când v-ați dat seama că aveți un al doilea talent?
— Pe la 17 ani am început să copiez icoane, să fac reproduceri. Nu eram inițiat, dar, la un moment dat, nu am mai fost mulțumit doar să copiez. Atunci am încercat să pictez așa cum înțelegeam eu că trebuie să o fac. Bineînțeles că n-a ieșit nimic, decât foarte târziu. Nu cred nici acum că ceea ce fac are vreo importanță. Important este gestul, de fapt. Gestul artistic îl face pe om un partener a lui Dumnezeu.

— Numai gestul primează? Nu și finalitatea, care ar trebui să aducă gestul în zona frumosului?
— Eu nu am avut niciodată obrăznicia de a ști ce este arta. Sau ce este omul. Sau, mai grav, ce este Dumnezeu. Sesizez, uneori, că lucrul acesta nu este Dumnezeu, nu este om, nu este poezie.

— Prin peregrinările dumneavoastră ați cunoscut mulți oameni interesanți. Unul dintre ei a fost Marin Preda, cu care v-ați întâlnit la Gătaia.
— Gătaia era o oază, un cantonament gratuit pentru oamenii mai mult sau mai puțin de spirit.

— La Gătaia exista și există un spital pentru tratarea bolilor nervoase.
— Era un spital pentru cei care realmente erau săriți de pe fix. Dar eu nu am văzut, până la ora asta, un artist adevărat care să fie în toate mințile — să mă ierte colegii de Golgotă că spun asta. Dacă nu ai demența benefică necesară, trebuie să pui pixul, arcușul sau pensula jos. Eu am fost internat acolo cu diagnosticul „impas existențial”. Dar impasul existențial era valabil pentru o țară întreagă, ba chiar pentru o jumătate de Europă! La Gătaia veneau artiști plastici, Constantin Popovici a trecut pe acolo. Noica a fost acolo, mulți scriitori importanți care trăiesc și al căror nume nu vreau să-l spun. Printre toți aceștia, și Marin Preda. Acolo se putea spune orice, se putea citi orice, pentru că nimeni nu te cenzura. Toată lumea îl înjura pe Ceaușescu. Noi, cei dinăuntrul spitalului, socoteam că acel gard, care era de jur-împrejur, nu e făcut pentru ca noi să nu ieșim, ci pentru ca nebunii de afară să nu dea buzna peste noi. Acolo au venit cei de la „Phoenix”, când au dat de bucluc, venea profesorul Eduard Pamfil și ținea niște prelegeri extraordinare despre artă, el însuși un artist de calitate. Tot la Gătaia a poposit și Grupul „Sigma”. La spital era o bibliotecă în care ne întâlneam. Îmi amintesc că Șerban Foarță a prezentat în incinta ei o carte a lui Pamfil. Mai veneau, însă, și mai marii zilei, de la gestionari până la generali, care o îmbârligau pe considerente politice sau economice. Câțiva medici erau oameni de cultură, de exemplu filosoful Corneliu Mircea. Gătaia era un fel de Agora. Birtul era aproape, acolo nu fumam decât Kent, acolo am băut pentru prima dată whisky. Am stat la Gătaia cinci ani, între 1970 și 1975. Într-o zi a venit la mine prietenul Corneliu Mircea, care mă trata de impas existențial, și mi-a spus: știți, a venit domnul Marin Preda la noi. Seara am mers la întâlnirea cu Preda, iar starea noastră de admirație față de el s-a transformat într-o stare de revoltă la adresa regimului. Preda a stat vreo câteva zile, răstimp în care mi-am luat curaj și l-am rugat să-mi scrie câteva cuvinte pe o coală. El m-a întrebat direct: dar tu cine ești, monșer? I-am spus, monșer, ăsta sunt eu și vreau să vă arăt niște lucrări de sculptură pe care le-am implantat în grădina spitalului, în amintirea celor care au avut curajul să treacă prin acest Paradis. M-a luat de braț, am făcut un tur prin parcul unde erau lucrările, după care mi-a zis: ești mare, monșer! N-ai ceva de băut? Am făcut rost de o sticlă de vodcă și am stat o după-amiază la mine în atelier, discutând despre Papini și despre fanatismul acestuia de a cunoaște totul și de a-l substitui pe Dumnezeu. Asta e cu Preda. La Gătaia am lucrat o bună perioadă de timp, iar cu o parte din lucrări am deschis prima mea expoziție. Evenimentul s-a petrecut la pinacoteca Muzeului Banatului. Țin minte ca acum, am expus 35 de tablouri, trei am vândut, iar restul le-am dat în dar celor care m-au onorat cu prezența.

— Cine v-a vernisat expoziția?
— Au vorbit atunci Deliu Petroiu, Corneliu Mircea, Eduard Pamfil, Florin Bănescu, Ștefan Stössel, Mircea Lăzărescu.

— Nu puțini au fost criticii care au considerat că poezia dumneavoastră ar fi una de factură suprarealistă. Ce spune autorul?
— Creația literară vizează, în primul rând, omul care face acest demers, această entitate care are miliarde și miliarde de inflexiuni și fațete. Dacă omul, poetul vine și spune: domnilor, eu am propus un lucru care nu mai ține de logica pe care o cunoașteți voi, criticii, nu mai ține de nimic aparent lizibil, pentru că nu aparține unei realități stupide și banale. Ce se va întâmpla dacă realitatea va începe să ia, peste câteva zeci de ani, alte înfățișări? Ce se va întâmpla când pereții vor deveni porci, când își vor schimba culoarea în fiecare clipă, când vor scoate câte un sunet? În artă, ca și în viață, totul trebuie să fie posibil, pentru că altfel vom ajunge la dictatura prejudecății. Iar critica este o prejudecată. E oribil ca despre un poet să se spună că este suprarealist, când el nu face altceva decât să impună o realitate. O poezie nu trebuie să fie crezută, nu trebuie să stârnească o admirație, de genul, vai, cât de dulce este! Poezia trebuie să contrarieze. Un critic ar trebui să privească din punctul de vedere al unui fluture. Înainte de a scrie despre un poet, ar trebui să se gândească ce ar spune despre demersul său exegetic un fluture, un păianjen. Dacă nu își va pune această problemă va eșua în gândire obiectivă. Dacă criticii nu ar fi gândit și altfel, nu ar fi existat niciodată avangarde… Noi nu știm cu nimic mai mult decât anticii, suntem doar mai informați. Ei bine, această informație trebuie să o aducem la stadiul de înălțare. Rugăciunea noastră zilnică ar trebui să înceapă așa: dă Doamne ca nici trupul și nici sufletul meu să nu mai fie în această zi obiectiv, ci să fie subiectiv. Dacă ne vom trezi că peste o mie de ani cineva va zice despre noi că am fost niște monștri, că uite ce pereți albi am avut, când ai lor vor fi din apă, din abur? Noi suntem nefericiți pentru că încercăm să fim obiectivi. Ar trebui să nu ne pese, așa cum nu ne pasă în propria noastră intimitate. Facem pe pudicii când vedem că o creangă a unui arțar pleacă lela cu un plop și spunem că acea creangă este smintită. La fel este și în literatură. Creanga câte unuia este capabilă să plece cu tulpina altuia, și atunci ceilalți spun că creanga aia este suprarealistă sau dadaistă. În ceea ce mă privește, tot respectul meu îl are criticul Cornel Ungureanu, care, atunci când a scris despre poezia mea, a eliminat termenul de suprarealism. Domnia Sa a spus că poezia mea impune un alt fel de realitate. Eu nu sunt de acord nici cu termenul de critic literar. Îl prefer pe cel de comentator literar.

— Deși aveți o vârstă biologică onorabilă, erosul este o prezență puternică în poezia dumneavoastră. Care ar fi explicația?
— Eu niciodată nu am reușit să depășesc stupida și superba vârstă de 16 ani. Când ai ieșit din matricea paradisiacă, indiferent de ce te-ai izbi în viață, ești pierdut. De aceea, slavă celor care la 80 de ani se îmbată și dansează sau merg la un bordel măcar să vadă femei. Starea paradisiacă funcționează la un poet la toate nivelurile. O cămașă îmbrăcată de un poet primește botezul virilității lui permanente și subiective. Mă întrebai de unde obsesia erotică? Poezia este pentru mine aidoma cu catedrala universală a lumii. Iar pentru mine această catedrală este miraculosul organ genital al celeilalte ființe, care este femeia. Un critic axat pe obiectivitate ar vedea femeia ca pe ceva suprarealist. Cum să își permită ea să aibă altfel de… scule decât are un critic? Eu am avut șansa de a-mi pune revelațiile pe hârtie datorită unei aliate care este Cornelia, una dintre femeile înzestrate de Dumnezeu cu tăcerea, cu căderea într-un subiectivism al perplexității. Ea mă pune în situația de a ieși din timp. Când o privesc nu îmi mai pasă că am 20 de ani sau 60 de ani.

— Dacă ați avea din nou 16 ani, ce ați face? Unde ați călători, ce ați vrea să fiți?
— Dacă ar fi după mine, m-aș face potcoavă. Eu aveam o admirație enormă pentru potcoave. Eu mergeam la școală călare. Și acum păstrez dorul, și iubirea, și mila de acele potcoave ale calului, care scăpărau când treceam drumul stâncos spre școală sau spre casă. M-aș face potcoavă ca să simt mai acătării galopul spiritului meu spre mine însumi, cel pe care nu îl voi cunoaște niciodată.

Interviu realizat de Robert Șerban

LĂSAȚI UN MESAJ