Scriitorul Costel Stancu s-a născut la 02.05.1970, Vânju-Mare, judeţul Mehedinţi. Locuieşte în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin. Membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. A publicat mai multe cărți de poezie.

— Nu-mi vine să cred: n-ai nici 50 de ani și deja ești pensionar. Să te căinez sau să te invidiez? Ce faci cu atâta timp liber? A adus el ceva nou în viața ta?

— Mie nu îmi vine să cred că voi împlini în curând cincizeci de ani. (Ce optimist sunt!) Parcă mai ieri ne-am cunoscut, în Tabăra Națională de Literatură „Excelsior”, la Suceava, în toamna lui 1988. Niște adolescenți, îmi place să cred, nevinovați întru toate. Mai ales în cele literare, fiindcă atunci scrii doar din preaplinul tău sufletesc, cu superbia vârstei, fără reguli, prejudecăți, temeri de ridicol și altele. Ce păcat că nu am rămas cu toții așa! O lume de poeți adolescenți! De multe ori stau și mă întreb: cine a avut de câștigat, noi, cei care am continuat să pătăm hârtia, sau cei ce, din diferite motive, au renunțat? De multe ori, am senzația că suntem la fel de nefericiți. Ei trăiesc cu nostalgia acelor vremuri,  noi am ajuns sătui să tot scormonim în odaia misterioasă a sufletului, găsind acolo, uneori, lucruri întristătoare. Vorba lui Caragiale: când ai de toate și ești fericit, de ce să mai scrii? Îți deschizi o berărie și ai grijă să fii cel mai consecvent mușteriu al tău. Și să nu îți uiți prietenii însetați. Pensia a venit pe neașteptate. A fost o pleașcă, dacă o pot numi așa, un dar trimis de Dumnezeu, prin robul său, Parlamentul. M-am bucurat enorm. De fapt, eu m-am întrebat întotdeauna de ce să lucrezi în tinerețe, când ești în deplină putere și ai nebunia întreagă, și să stai acasă la bătrânețe, când nu îți mai prea arde de nimic, vin bolile, senilitatea și cârceii, când faci amor (dacă mai poți…). Mi se pare nedrept. Să muncești, ai nevoie de echilibru, de cumpătare, de implicare — atribute ale maturității, nu? Mai pe românește, nu îmi este deloc greu să fiu pensionar. Nu mi-am dorit o carieră, funcții, bani cu ghiotura. Nu am ce regreta, nu sunt un individ hiperactiv, ci unul autoreflexiv. Nu mă căina. Nici nu mă invidia, căci tu ai făcut ceea ce ți-ai dorit. Eu nu am avut acest curaj și am ales ceva mai comod, mai sigur, mai puțin riscant. Așa a fost să fie. Regrete? Ce rost ar mai avea acum? Cât despre timpul liber, am sacrificat orice pentru a-l avea. Pentru scris, pentru citit, pentru băut și pentru pârdalnicul de iubit din care rareori te alegi cu ceva. A, cu amintiri și durere! Totodată, sunt un om căruia îi place să și lenevească, să trăiască cu voluptate un soi de timp mort. Tânjesc după el. Prin urmare, timpul liber nu este ceva nou în viața mea. Doar că a devenit… mai mult. Muncind într-un sistem bazat pe multă rigoare, nu am putut să particip mereu la taberele literare unde eram invitat. Sufeream din pricina asta. Acum, pot. Chiar am început să le selectez, deoarece am obosit. Sunt totuși pensionar, nu? Mă amuză noua mea calitate, mai ales când trebuie să completez rubrica ,,profesia”. Ce să zic? Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt unul dintre puținii bărbați de vârsta asta nedependenți de vreo medicație. Mai iau ceva hepatoprotectoare, din proprie inițiativă. Prietenii știu de ce. În concluzie, fiecare zi aduce neprevăzutul în viața omului. Îi compătimesc pe vizionarii care își cunosc cu precizie ziua morții. Câtă risipă de mister!

— Văd că îți cam place în continuare moartea. Cum faci, cum nu faci, cam tot despre ea scrii. Ce are cosașa atât de inspirant și motivant literar?

— Poeții din toate timpurile au fost atrași de necunoscut. Ce e poezia, dacă nu un elogiu adus necunoscutului? Și cum Moartea este Marele Necunoscut, doar nu o să rămân eu mai prejos (sic!). Nu știu când și cum se va produce confruntarea, deocamdată simt doar că nu îmi este frică. Poate atunci îmi va fi, cine știe? Nu poți trăi cu frica morții, însă trebuie să îi porți un permanent respect. Tocmai fiindcă ea nu reprezintă sfârșitul. Nu trebuie, pe cât posibil, nici stârnită. Are ritmul ei, de multe ori altul decât cel dorit de noi. Grija omului să fie aceea de a se împăca, la timp, cu sine însuși, cu ceilalți și cu Dumnezeu. O expresie pentru ,,a muri” este ,,a-și da duhul”; prin urmare, Duhul nu moare odată cu tine, ci îi este dat înapoi lui Dumnezeu. Unde poate viețui duhul tău mai frumos și mai curat dacă nu în mâinile celui care ți l-a împrumutat pentru viața pământească? Eu nu cred că oamenii se tem atâta de moarte, cât de clipa când se va întâmpla. Și pe mulți ne va prinde nepregătiți. Am scris mult despre moarte, e adevărat. Trecerea timpului îți deschide permanent alte perspective de a o întâmpina. Stau acum și mă gândesc: oare a scrie despre moarte nu înseamnă a te minți că nu îți este teamă de ea? Posibil. Nu știu. Știu însă că o împroprietărim cu tot felul de alte denumiri. De exemplu, tu îi spui în întrebarea pusă mie, peiorativ, ,,cosașa”. Ca subiect strict poetic, este foarte ofertant. Moartea e, nu-i așa, marea trecere între lumi. Cea de aici și cea de dincolo. Cum să nu scrie poetul despre atingerea lor?

— S-a spus despre tine că ești un „boem incurabil”. Ai rămas… incurabil? Te-a ajutat boemia să faci poezie? Cât și până unde alcoolul ajută în ale scrisului?

— Eu, boem incurabil? Bârfe. Cine a spus-o? Vreau nume, prenume și CNP-ul. Asta ca să anticipez următoarea ta întrebare. Lăsând gluma la o parte, cred în efectul benefic al episoadelor boeme asupra scrisului. Dar să fie o boemie constructivă, care să nu excludă creația și tot ce ține de ea. Altfel, boemul se transformă într-un bețiv oarecare, frustrat și palavragiu. Cunoști și tu, fără îndoială, mari talente moarte în fașă din pricina alcoolului. Îmi vine în minte că, întrebat fiind cum a reușit să scrie monumentala sa Istorie a literaturii…, Călinescu ar fi răspuns scurt: Ocolind Capșa. Eu nu ocolesc Capșa, dar am încercat să nu îmi îngrop acolo inspirația. Nu toată. Am avut în fața ochilor un mare poet al Banatului, și nu numai, care a fost la un firicel de păpădie de a pierde lupta: prietenul meu cel mai bun, Ion Chichere. Norocul lui că s-a însurat și a lăsat-o moale, altcum nu își mai scria cărțile. Poezia de birt îți aduce notorietate, dar printre ceilalți consumatori. E bine să te retragi periodic în (ne)liniștea ta, să dai cezarului ce e al cezarului. Și să revii împrospătat, evident. Adevărul este că nu prea mai ai cu cine trăi boema, scriitorii sunt din ce în ce mai grăbiți (înspre moarte?), mai puțin răbdători unii cu alții. O boemie adevărată presupune să și asculți, să înveți, să discuți ce ai citit, să te îmbogățești cu ceea ce știu alții. Ori, în ultima vreme, acești stâlpi ai cafenelelor boeme au murit. Și nu au mai apărut alții. Eu, spre norocul meu, am mai prins câte ceva din gloria acelor ani. Dacă nu cade în mocirlă, boemia are farmecul ei de neocolit. E puntea de deasupra apei învolburate. Cazi sau nu cazi. Dar sigur te legeni până amețești. Mă întrebi dacă am rămas incurabil. Așa îmi place să cred. Însă, cum spuneam, nu prea mai ai confrați în această frumoasă suferință. Și parcă nici locuri făcute anume pentru o astfel de desfătare a simțurilor. E greu să fi boem într-o cârciumă unde ceilalți meseni se uită la meciul Simonei Halep. Inspirația poetică poate fi stârnită și de alcool, cum e stârnită, la unii, de substanțele cu efect psihedelic. (Eu nu am luat droguri niciodată și nici nu am de gând, indiferent de promisiunile acestor adjuvante artistice.) Alcoolul poate stimula, până la un punct, creația, dar nu substituie scriitorul. Sau e de preferat să nu o facă. Nu cred că marile opere literare au fost făcute de indivizi morți de beți. E absurd. Unii dintre ei au scris cu sticla pe masă, însă, când intervenea beția, sigur se opreau din scris. Sau scriau tâmpenii, rupte a doua zi. O poezie o mai faci băut, dar un roman sau o piesă de teatru… Scrisul, și îndeobște poezia (caimacul literaturii, cum îmi place mie să o numesc), presupune o încordare supraomenească. E bine să te relaxezi cu câteva pahare, chiar și în plus. Că, deh, vorba aceea: la toți ne e greu, dar nu la toți la fel. Asta devine după facultăți, vorba lui Preda.

— Ai fost polițist criminalist. Bănuiesc că nu toate cazurile au fost banale. Nu e între ele niciunul capabil să inspire un roman? Cât de departe de tine e tentația prozei?

— Slavă Domnului! Pentru o clipă, m-am temut că nu o să îmi pui această întrebare. Veșnica întrebare! Am fost, douăzeci și cinci de ani, tehnician criminalist la Reșița. Nimic spectaculos, privit din interior. Probabil spectaculos, văzut din exterior. Rutină. Laborator. Mici satisfacții. Criminalistica poate fi dusă la nivel de artă, dacă ești cvasipasionat. Și dacă ai resurse materiale. Nu a fost cazul meu. Eu mă trudeam mai mult cu poezia. Din nefericire, au existat și cazuri ne-banale. Spun din nefericire, fiindcă ele au provocat durere fără margini unor oameni. Evident, pot fi transformate în literatură. Nu îmi place literatura polițistă. Am citit, de-a lungul timpului, câteva cărți, nu mă prinde. Vorbesc de literatura polițistă ca gen literar. Așa și Crimă și pedeapsă e, reducând nepermis lucrurile, povestea unui omor. Sunt sigur că nu voi scrie niciodată proză polițistă. Cât privește proza propriu-zisă, mă cam tentează. Am scris câteva povestiri. Am întrerupt. Pentru proză, se cuvine să te așezi temeinic cu dosul pe scaun și coatele pe masă. Ai nevoie de rigoare, continuitate, ambiție. Cu poezia e altcumva, mai ales dacă ai talent. Glumea un scriitor spunând că, pentru a scrie proză, trebuie să ai nevastă, copii, casă, mașină, bani și soacră. Nu prea îndeplinesc condițiile.

— În lumea literară românească există tot felul de contoare. Unele dintre ele se ocupă cu număratul cărților scriitorilor. Și mai tot timpul sunt în alertă: X publică prea mult! Și tu faci parte, din perspectiva acestor contoare, dintre poeții care au publicat, nu glumă. Peste 12 cărți. Cam mult sau nu?

— Oameni gospodari. Parafrazând celebra replică a lui Adrian Năstase, nu i-a chemat nimeni să îmi numere cărțile. Fiecare cu ritmul său. Sunt și grafomani care dau contorul peste cap, liberalizarea piețelor de carte le permite. Nu consider că mă alătur acestora. Scriu de treizeci de ani, cred că am publicat rezonabil. Ceea ce mă preocupă este nivelul valoric, atâta cât e el. Aici ar fi nenorocirea, să nu izbutesc să-l mențin. Nădăjduiesc să mi se atragă atenția, să mă opresc. Oricum, în timp, nu rămâne totul. Poate nimic, cine știe! Om muri și om vedea.

— Ce așteptări ai de la cartea ta cea nouă, recent apărută la editura Mirador? Ce te determină să și publici, nu doar să scrii?

— Da, Hoțul de ferestre. Cuprinde multe poeme de dragoste. Neîmpărtășită. Sincer, nu am cine știe ce așteptări. Ea se va adăuga celorlalte. Reprezintă un moment al parcursului meu literar. Mai bun, mai rău? Nu știu. Eu sunt un poet oarecum așezat în propria-i poezie. Nu îmi fac iluzii, mai ales că nu am fost nicicând un răsfățat al criticii literare. Doar vagi urme de interes, sporadic. M-am obișnuit așa. Nu învinovățesc pe nimeni. Consemnez. Adevărul e că nici nu m-am zbătut pentru publicitate. Pentru mine, viața unei poezii se cam încheie după ce o scriu. Mă bântuie următoarea.

— Care e latura cea mai tristă, cea mai jenantă, cea mai ridicolă a provinciei?

— Aș spune că provincia a avut și va avea întotdeauna tristețile ei. Provincia se hrănește din propriile-i tristeți. Văduvită de ele, ar fi orice altceva, dar nu provincie. Or, pentru un poet care nu urmărește să performeze, ci să își scrie bucuria și amarul, spațiul susmenționat este ideal. Inspirator. Ocrotitor chiar. Jenantă? Depinde cât orgoliu ai. Dacă te smiorcăi că nu ești mare poet deoarece nu trăiești în București, ar trebui să te recitești cu obiectivitate. E-adevărat, acolo se câștigă jocul (dacă se câștigă!), dar depinde și de chinta avută. Rareori iei potul cu o amărâtă de pereche. Am cunoscut suficienți tineri care s-au ratat bazându-se doar pe apartenența la unele grupuri literare de la centru. Ele te folosesc atâta cât le ești necesar, apoi te lasă din brațe. Dacă nu ai propria-ți putere de susținere, ești pierdut. În concluzie, se face literatură de valoare și în provincie. E mai puțin vizibilă, însă asta nu înseamnă că nu există. Centrul te poate ușor înghiți, dacă nu ai dexteritatea înnăscută de a te sprijini de margini. Latura ridicolă? Nu știu. Ca trăitor permanent în provincie, nu îi văd nicio latură ridicolă.

— Trebuie să existe, și în cazul tău, o motivație a scrisului: notorietatea, plăcerea, salvarea amintirilor, a unor întâmplări etc. De ce scrii? Pentru cine?

— Am mai spus-o: eu scriu din instinct, cu plăcere, fără să mă gândesc la vreo recompensă ulterioară. Nici nu văd care ar fi aceasta. Premiile? Nu mă omor după ele. Notorietate? La ce îmi folosește? Nu mă ajută să fiu mai inspirat. Folos material, nu se pune problema… Îmi place asta: salvarea amintirilor, a întâmplărilor. Ți-a ieșit! Am rămas, alături de mulți alții, un poet provincial romantic și naiv. Ador să scriu poezii. Sunt un rob care, dacă ar fi eliberat de stăpânul său, ar continua să muncească plantațiile de bumbac ale acestuia. Pentru un zâmbet, un colț de pâine și o cană cu apă. Chiar și o duioasă lovitură de bici, să simtă că e viu. Îndrăznesc să cred că scriu pentru ceilalți, dar și pentru mine. Nu mă apuc acum să perorez despre funcția taumaturgică a scrisului etc. M-aș încurca în amănunte. Pur și simplu simt nevoia viscerală de a scrie poezii. Uneori, de a nu scrie. Las multe să treacă prin mine, fără să le notez. Eu cred că un poet trebuie să își mențină în echilibru cele două părți ce îl compun: cea scrisă și cea nescrisă. Dar trăită.

— Revii asupra unui text pe care îl scrii? Cât de mari sunt diferențele între un poem publicat și forma lui inițială?

— Mai revin. Cert este că le recitesc la anumite perioade de timp. Nu schimb esența, doar niște nuanțe de limbaj. Dacă e cazul. Am lucrat pe textele tinerilor cu Chichere, în vremea când coordona Cenaclul literar„ Semenicul” din Reșița. Am avut multe de învățat de acolo. Minte cine pretinde că îi iese poezia din prima și nu o mai ajustează pe ici, pe acolo. E firesc să încerci să-i dai forma cea mai izbutită. Se poate întâmpla să o și strici. Aici intervine instinctul poetic. Și meșteșugul.

— Cum se arată dragostea pentru un bărbat ce are aproape o jumătate de secol? Ce forme ori formule îmbracă ea?

— Îmi pare rău, nu îți pot răspunde acum la această întrebare. Mă simt prea pustiit.

— Mergi în continuare la Cenaclul „Semenicul”. Care sunt nouă cărți (indiferent de gen) pe care le recomanzi tinerilor condeieri de acolo? Ce e musai-musai de citit?

— Da. Merg în continuare la Cenaclul literar „Semenicul” din Reșița. Se ține joi de joi. În primăvară, am sărbătorit șaptezeci de ani de la înființarea lui. Ne străduim să îl păstrăm viu. Publicăm și revista ,,Reșița literară”, trimestrial. Urmează numărul 3, în toamnă. Concursul național de poezie Ion Chichere, Concursul județean de proză pentru elevi Gheorghe Zincescu. Se fac lansări, se citește literatură inedită din creațiile membrilor. E ceva pentru orășelul postindustrial Reșița. Ce cărți recomand? Multe. O să aleg ce îmi vine pe moment. Să înceapă cu poeziile lui Mihai Eminescu. Chiar recitite. Vintilă Horia — Dumnezeu s-a născut în exil; Nicolae Breban — Bunavestire, Mateiu Caragiale — Craii de Curtea-Veche; Chinua Achebe — O lume se destramă, Cinghiz Aitmatov — O zi mai lungă decât veacul; Ismail Kadare — Generalul armatei moarte; Evgheni Vodolazkin — Laur; Eduardo Galeano — Memoria focului. Musai ar trebui citită Biblia. Fiecare după puterile lui.

— Pe care dintre poeziile tale ai vrea să o citească, neapărat, un străstrănepot de-al tău peste 237 de ani?

***

Nu eşti acasă şi îţi sărut uşa

ca pe o icoană din care tu lipseşti

sunt tot mai rare clipele când te văd

peste privirea mea a început

să crească transparenţa unei pleoape

exişti mereu în afară

ca şi cum aş bea exteriorul unui ou

strig ca nebunul

sunt tot mai rare clipele când te văd

se face că stăm pe malul unei bălţi

cu picioarele-n apă, vin peşti mici şi adorm

cu degetele noastre în gură

— până mâine va curge lapte, spui

eu tac visul e întrerupt

de o legătură de chei dar nu eşti tu

nu eşti tu nu eşti tu

cu o cruce legată în urma lor

ară pământul două păsări de noapte

şi luna scapă pe furiş câte o lacrimă

în fiecare crăpătură

mă atinge dimineaţa şi fuge

sunt tot mai rare clipele când te văd

îţi simt mirosul în palmă

cu gheara cocoşului ce a cântat a treia oară

îţi scriu, iubita mea de departe,

nu te bucura, nu fi tristă, moartea-i

o trecere din singurătatea de aici

într-o şi mai mare singurătate.