Hodoni, un mic sat cu o istorie uriașă la o aruncătură de băț de Timișoara

1330
Călătorul imaginar, iar ,uneori, cât se poate de real, care este cititorul paginilor noastre, nu va conteni să descopere noi și noi locuri inedite pe teritoriul provinciei noastre. La o margine de nord vest se află pierdută în praful pustei o localitate a cărui nume pare venit din vechime.
Satul Hodoni este binecuvântat cu acest nume sau cu altele asemănătoare, de multe secole fără să se știe cu exactitate ce înseamnă. Supoziții s-au tot făcut. Au fost emise chiar unele teorii. Dar adevărul este încă incert.
Hodoni este un sat situat la circa 20 km nord-vest de municipiul Timișoara. Se învecinează la nord-vest cu Satchinez (5 km), la est cu Carani, la sud-est cu Sânandrei. Singurul drum care trece prin Hodoni este drumul comunal 37, prin intermediul căruia Hodoniul se leagă direct de Satchinez și de Sânandrei. Hodoni are și stație CFR proprie la linia ferată Timișoara – Valcani.
Satul a fost menționat pentru prima dată în 1480 sub numele de „Odon”. Probabil era numele unui propietar al locurilor. Era o practică a acelor timpuri ca familiile înstarite să preia numele moșiei lor iar alteori invers unel localități să se numească după unii nobili mai mult sau mai puțin înstăriți.
În registrul cameral din anul 1717, locul decăzut în urma stăpâniri semiluneii,  doar la statutul de mic cătun se numea „Hodogu” și era compus doar din 15 case.
La scurt timp pe harta Mercy din 1723 până în 1725 este consemnat ca  „Hodon”, iar în registrele din 1770 până în 1780 este înscris „Odoign”. În 1840, moșia „Hodony” a fost achiziționată de contele Georg Manaszy cu acest din urmă nume. Satul Hodoni din ziua de azi are și în limba germană ori maghiară același nume de Hodon respectiv Hodony și face parte din comuna Satchinez de care am mai vorbit în aceste pagini.
În ciuda consemnării documentare destul de târzii din anul 1480, locul este încărcat de istorie ce se poate repera până la câteva milenii în urmă când locuitorii se foloseau de unelte din piatră.
Descoperirile arheologice dovedesc că satul a fost locuit încă din neolitic. Aici au fost găsite în mai multe etape diverse artefacte din perioada culturii de Vinča. Specific acestor vechi locuitori a fost folosirea agriculturii în sistemul lor de viață. Tot atunci se încearcă primele prelucrări al cuprului chiar dacă nu este întru totul specific perioadei.
Iar mai apoi, dealurile și văile Hodoniului de acum au fost locuite oamenii ce au fost numiți generic ca fiind din „cultura Tisa” specifică locurilor mai înalte de pe cursul Tisei și a afluenților săi. Așezǎrile specifice acestei culturi se gǎsesc pe grindurile din luncile inundabile, formând uneori coline. Locuințele erau mai ales colibe de suprafațǎ. În funcție de mediul natural pescuitul juca un rol important în viața acestor comunitǎți.
Capodopera plasticii acestei culturi este un vas antropomorf, descoperit chiar la Hodoni, care redǎ imaginea unui om cu mâinile duse la gurǎ, imitând un strigǎt („Vestitorul”). La locul numit Pustă se află de asemenea o aşezare fortificată din a doua jumătate a epocii bronzului şi o alta aparţinând daco-romanilor de secolele III-IV d.Chr. Se pare că locurile era propice locuirii umane continue din moment ce romanii se așează și aici după cum o demonstrează numeroasele vestigii descoperite în apropiere. .). Acestea se găsesc la circa 1,5 km vest de vatra satului, pe versantul din dreapta văii, pe o terasă înaltă. Materialele arheologice recoltate aparţin secolelor II-IV d.Chr.
Complexitatea urmelor lăsate de diverse popoare ce s-au succedat în timp este foarte variată. În afara vestigiilor romane se mai află aici și urmele unei necropole medievale (timpurii) ce se încadrează în secolele X-XI d.Chr. (după autorii mai vechi între secolele XI-XII d.Chr.).
Cele mai „tinere” vestigii din vechime (dacă se pot numi așa) sunt cele ce se găsesc în locul cu numele de Curtea Domnească. În acest areal din hotarul localităţii se află urme din secolele XVII-XVIII deci cam din perioada otomană. Unul din primii proprietari menționați aici este un Bolyka Balint despre care nu au rămas date importante doar un an 1520.
După înfrângerea puterii de la Istanbul și semnarea păcii de la Passarowitz, la 21 iulie 1718, Banatul a fost anexat la monarhia habsburgică. Așa cum se știe a fost pus sub directa administrație a  coroanei imperiale, mai exact a cancelariei de la Viena.
Dezvoltarea comunității este strâns legată de colonizările din secolul al XVIII-lea.
La început au venit, pentru a reconstrui localitatea depopulată, români din Sânandreiul de azi dar și din Ardeal din zona Făgărașului, fapt întărit și de existența în anul școlar 1788/89 de o clasă cu nouă elevi români.
Familia Manaszy-Barco de Hodony este importantă în zona Banatului, având numeroase alte proprietăţi şi membrii ai familiei activi în Parlamentul de la Budapesta.
În 1812, un anume conte Georg Manaszy-Barco  a dobândit moșia Hodoni. Pentru a întări și prin nume starea sa de nobil a adăugat la numele său și sufixul „de Hodony” cum erau uzanțele vremii. Familia Manaszy-Barco de Hodony a fost importantă în zona Banatului, având numeroase alte proprietăţi şi membrii ai familiei activi în Parlamentul ungar. Tot din această perioadă se ridică în Hodoni biserica ortodoxă a românilor, numărul acestora fiind destul de numeros pentru a avea un lăcaș de cult.
În 1840 a fost construită reședința familiei contelui. Curia (conacul) avea numeroase clădiri anexă, precum și un parc impozant cu alei de copaci și flori. Amplasamentul domeniului, vizibil în hărţi din anii 1860, este identic cu cel de astăzi.
Cum nimic nu este veșnic pe pământ și soarta moșiei a fost schimbătoare. După 1874, proprietatea a fost deținută succesiv de mai multe familii instărite. Unul din acești proprietari vremelnici a devenit în 1877 arhiducele Johann Salvator de Austria-Lorena-Toscana unul din nepoții împăratului Fraz Josef. Acesta a fost exilat în Banat ca ofițer de artilerie în garnizoana Timișoara pentru a fi îndepărtat de Curtea de la Viena și de iubita lui ce nu era de rang nobiliar.
Despre prințul Gianni (cum era alintat de cunoscuți) și despre palatul său din cartierul timișorean Fabric am mai pomenit în povestirile trecutului bănățean. Cum dragostea unui prinț este la fel de oarbă ca a unui om din popor la un moment dat vinde toate proprietățile din Banat dar și din restul Austriei, renunță la cariera militară și investește toți banii într-un vapor cu care va pleca împreună cu mult iubita Ludmila într-um voiaj în jurul lumii.
Cert este doar că din pomposul său nume imperial format din multe prenume: Giovanni Nepomuceno Maria Annunziata Giuseppe Giovanni Batista Ferdinando Baldassare Luigi Gonzaga Pietro Alessandrino Zanobi Antonino și din vasul său nu a mai rămas nimic în urma naufragiului din sudul Americii.
La Hodoni lucrurile mergeau mult mai încet. Doar după mulți ani au aflat locuitorii că fostul lor prinț s-ar fi înecat undeva la capătul lumii.
Pentru scurt timp în 1877 devine proprietară o anume Franzisca Todescu, soția lui Sandor Erös ce nu va păstra conacul pentru mult timp. În anul 1879 Bela și Geza Erös devin proprietarii terenului iar în 1888, Johann (Janos) și Michael Kastory au cumpărat moșia. Acesta din urmă rămânând proprietar pentru o perioadă mai îndelungată. După moartea lui Janos Kastory, moștenitoarea este o doamnă foarte bătrână pe nume Wilma Wutschetic.
În timpul celui de-al doilea război mondial, comerciantul timișorean Toma Surlaș a dobândit moșia. În anii 1960, odată cu colectivizarea agriculturii ferma îmnpreună cu conacul din cauza naționalizării au ajuns sub administrația statului socialist. Aici s-au instalat diverse instituții ale administrației locale. După un timp conacul şi domeniul înconjurător au funcţionat ca o casă de protocol pentru  combinatului agroindustrial COMTIM.
Acesta era un adevărat monstru ce a acaparat o seamă de ferme în tot județul pentru a crește cu precădere porci pentru valuta forte a epocii. Cu carne de porc se putea deschide orice ușă. Orice șefuleț, cât de mic când mergea pentru cea mai simplă aprobare pe la ministerele de la București trebuia să aibe la el bagaje burdușite cu carne de porc.
Abia anul 2004 aduce o oarecarfe normalitate și clădirea impozantă dar extrem de degradată  fost restituită foștilor proprietari. Astăzi, conacul este o atracție turistică în regiunea din nordul Timișoarei.
Primii germani au venit și s-au așezat aici cam prin anul 1843. A fost o colonizare secundară cu populație catolică. Nu au fost aduși locuitori germani din arealul central european ca cei din secolul trecut. Au venit familii din alte sate din jur printr-o migrație internă. Proprietarul de atunci Georg Mamossy a oferit condiții mai bune de trai stabilizând populația germană pentru a se asigura că are forță de muncă suficientă dar și oarecum calificată, pentru plantațiile sale de tutun.
Nici perioada revoluției maghiare de la 1848-49 nu a trecut fără a lăsa urme pe aceste meleaguri. Au fost lupte grele între armata imperială și cea revoluționară. Generalul Franz Liechtenstein în fruntea unei legiuni a armatei austriece înfrânge unitățile maghiare aducând mari pierderi și înclinând balanța de puteri înspre imperiali.
Odată reinstaurată pacea în regiune viața liniștită a localnicilor reintră în făgașul normal. În anul 1858 la data de 3 mai, pastorul Ștefan Obermeier primește consimțământul autorităților pentru a a inaugura un nou  cimitir.
O altă dată importantă pentru comunitatea din satul Hodoni și este anul 1870 când pornește activitatea o școală elementară.
Localitatea a cunoscut o importantă creștere, astfel că, spre sfârșitul secolului XIX, avea circa 1.600 de locuitori, din care aproape jumătate de origine germanică (șvabi bănățeni).
Ca urmare a acordului Waffen-SS din 12 mai 1943 între guvernul Antonescu și Germania nazistă, toți cetățenii ce-și asumau rădăcinile etnice germane  au fost încorporați în unități ale Armatei germane. A fost o primă mare depopulară a satului, ca dealtfel multe alte comunități din Banat. Un număr foarte mare au căzut pe toate fronturile europene.
Chiar înainte de sfârșitul războiului, în ianuarie 1945, a venit o nouă lovitură prin deportarea tuturor femeilor etnice germane cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani și a bărbaților cu vârste cuprinse între 16 și 45 de ani. Aceștia au plecat să „reconstruiască Uniounea Sovietică”.
Legea privind reforma funciară din 23 martie 1945, care prevedea exproprierea fermierilor germani din România, a lipsit populația rurală de traiul lor. Terenul expropriat a fost distribuit micilor fermieri, muncitorilor agricoli și coloniștilor din alte părți ale țării. La începutul anilor ’50, a fost inițiată colectivizarea agriculturii. Legea privind naționalizarea din 11 iunie 1948, care prevedea naționalizarea tuturor întreprinderilor industriale și comerciale, băncilor și companiilor de asigurări, a expropriat toate întreprinderile indiferent de etnie.
Dar toate aceste fapte și întâmplări au o mare legătură și cu începuturile politicii naționale românești în Banat. Un mare cărturar, pe nedrept puțin cunoscut își leagă numele de micul sat. Nici faptul că a fost membru al Academiei Române nu-l mai ridică din anonimatul atoate cuprinzătoar.

 

LĂSAȚI UN MESAJ