Noaptea de 16/17 martie 2016. Am un vis. Se face că stau rezemat de zidul unui bar cunoscut. În Unirii. E iarnă, frig: vântul viscolește zăpada. Țigara mi se stinge de câteva ori. Ultima dată, de tot. Mai am puțin din ea: fumasem accizele, taxa de viciu și celelalte… Bricheta e udă, nu se mai aprinde. „Fumez la rece”, cum zicea pe vremuri un cunoscut, după ce s-a lăsat de iarba dracului. Cu degetele înghețate pe telefon, tastez: „am un vis”. Îmi apare Martin Luther King: „… într-o bună zi, fiecare vale se va înălța și fiecare munte se va apleca”. Tremur. Ca fulgii pe ochelarii mei de citit. Ca neoanele de pe stradă pe ferestrele caselor.
Sunt în vagonul-restaurant, undeva după Balota: deal-vale. Mă pregătesc să cobor la Severin, pentru o țigară. E prima zi de când s-a interzis fumatul în tren, iar nașul e femeie. Cu toții căutăm peronul. Tragem două-trei fumuri. Dar trenul are, cum altfel?!, întârziere. Suntem împinși înapoi, în vagoane. Unii rămânem. IC-ul pornește, oprește, stă — câțiva dintre noi coborâm din nou la țigară —, apoi repornește. Intru să-mi verific bagajul înainte de-a mă întoarce la paharul cu bere. Nu-l mai găsesc în compartiment. „Cineva a coborât cu el la Severin”, mi se spune. În Herculane dau o declarație Poliției TF. Scriu (pe hârtie, pe aburul de pe geam?): „dau cămașa murdară (nu de pe mine, ci din rucsac) pentru-o țigară”. Și fumez una întreagă. La Lugoj avem 40 de minute întârziere. Mai cer o sticlă. Mi se umple paharul. La ora sosirii în Timișoara îmi aprind alta, la capătul vagonului. Mă prinde nașa. Îi spun că nu are ce să-mi facă. „Acum nu mai trebuia să fim în tren”, îi zic. Are chef de ceartă. Și eu. Ne amenințăm, dar reușesc să-mi duc protestul până la filtru. Sunt mulțumit și așa.
Am febră. Pe ușa barului ies și cei câțiva clienți. Nu au foc… Un aer cald și curat iese dinăuntru. Dar nu intru. Nu vreau, nu pot (?!). Am frisoane. O mână blândă mă atinge pe frunte. Ard. Mi se întinde o pătură pe umeri. Sunt invitat într-o mașină. Ajungem în Badea Cârțan, la depou, în curtea noii biserici. Intrăm într-un salon cald al monumentalei construcții sociale. Muzică în surdină, mese intime, scrumiere. Mi se spune că pot fuma liniștit: Biserica Ortodoxă Română, venind în întâmpinarea legii, a reușit să dezvolte Programul Social „Țigara Caldă”. Mă simt, în sfârșit, bine.
17 martie. Am și astăzi un vis: că legea anti-fumat va avea soarta legii învățământului. Va educa întocmai, după principiul schimbarea modificării. Fiindcă a pornit cu stângul: cu doi pereți și un acoperiș. Fiindcă scoate niște oameni afară din localurile publice. Din toate. În sezonul rece! Fiindcă nu oferă posibilitatea segregației tabagice, una binemeritată. Fiindcă, în litera și într-un semn diacritic al ei, drama fumatului pasiv devine comedia fumatului parșiv. Jucată în școli fără aviz de funcționare și cu WC (instituție istorică a fumatului juvenil, din păcate!) în curte, în instituții publice cu birouri ermetice, oricum deasupra legii, în trenuri ce concurează, la capitolul confort, cu hipnoza regresivă, în parcurile și curțile spitalelor (inclusiv în cele de psihiatrie?!, cum se-ntreba/mira o prietenă, nefumătoare, de altfel, dar inamică declarată a legilor de factura asta) etc.
Într-o „lume civilizată”, care ne învață că tot ce e bun (ce ne place) e nesănătos, de parcă am veni pe ea direct din tanatos, nu din eros, rămăseserăm cu narcoticul nostru străvechi în legalitate: pălăvrăgeala, pierderea timpului „prin berării și cafenele”. Mai ales iarna, vremea poveștilor, prin definiție. Rămăseserăm, ca să mai adaug ceva din Bacovia, la „un vin și-o țigară”. De-acum, nu mai avem ultima jumătate. Din rău, dar și din poveste. Am ajuns să o spunem în gând sau acasă. De parcă ne-ar fi rușine de un final fericit.