Ca orice copil cazat până la 7 ani la țară, ținteam sus. Și pentru că trenurile din spatele grădinii mi se păreau lipsite de libertate pe șinele lor monotone — un afront adus fanteziei —, camioanele de pe șoseaua din fața porții au început să mă seducă încetul cu încetul. Libertatea lor, mai exact. Și ar fi făcut-o așa, încet, dacă nu ar fi apărut tractoarele printre ele, cărora le-am căzut pradă pe loc. Fiindcă lor le era permis totul: și drumul, și câmpul — văzduhul terestru în care se simțeau libere ca păsările cerului. Găsisem dintr-o dată ce-mi trebuie. Știam ce vreau să mă fac când o să fiu mare: tractorist. Cu atât mai mult cu cât, în unele seri în care cunoașterea și recunoașterea mă împingeau de la spate în Bufet, la un sirop de zmeură cu sifon și doi biscuiți din partea casei, îi găseam pe „mecanizatorii” Nea Costică și Ilie Cearapin la masa lor, neclintiți, într-o nobilitate dobândită cu sudoarea conducătorului, ca Jebeleanu și Zaharia Stancu la restaurantul de la Casa Scriitorilor, îngăduindu-mi parcă doar mie să mă apropii de ei. Să le arăt admirația și să le dovedesc cunoștințele de la Secție, unde mă lăsau să conduc „la rece” până și o Gloria C12, combina-regină a agriculturii noastre socialiste. Primeam în schimb câte un bec ars de far sau de stop, să-l port în buzunar în semn de recunoaștere. De parcă aș fi jucat bec-stop, nu verde-stop!

Drumul (de 6 km) la oraș, în clasa I, a însemnat pentru mine ceea ce a însemnat trecerea de la mașini agricole la supermașini pentru Lamborghini. Au existat și în privința mea voci zeflemitoare, precum în cazul lui Don Ferruccio cea a lui Enzo Ferrari (cum să facă un tractorist o mașină de curse?!), fiindcă nu prea trecusem pe la grădiniță, ba dimpotrivă. Ei bine, cu nasul în colecțiile de „Sport și tehnică”, „Automobilism”, „Tehnium”, „Știință și tehnică” ale tatălui meu și cu zece pe linie în prima clasă, am ajuns, după numai un an, la karturi, la Casa Pionierilor. Unde am rămas până la limită de vârstă și o finală națională. Între timp, conduceam Dacia 1300 a părinților mei pe unde puteam. Uneori, pe miriștile libertății eroilor din prima copilărie — fiindcă numai erou se putea numi cel ce-și aducea tractorul seara, la Secție, chiar și pe trei roți (centrul de greutate îi permitea să meargă cu o roată din față lipsă). În plus, participam deja ca spectator la câteva raliuri, pe lângă echipa în care excelau doi frați „localnici”, medici, dar în care fuseseră cooptați, meteoric, și monștri sacri Eugen Ionescu-Cristea și Doru Gându, într-o autentică selecționată a Bucureștiului sub sigla provincială a unei întreprinderi de osii și boghiuri. În fine, cele 254 de pagini ale cărții lui Dumitru Lazăr, Cavalerii riscului, Editura Sport-Turism, 1977, despre curse celebre, campioni mondiali și constructori din Formula 1, mi-a rotunjit pasiunea pentru viteză ca o pompă cu ac de seringă un „Artex”, mai târziu.

Iar duminică după-amiază, când cel mai lung sezon de Grand-Prix-uri din toate timpurile și-a desemnat câștigătorul, în Emirate, la Abu Dhabi, pe fiul, german, Nico, al lui Keke Rosberg (primul campion mondial finlandez de Formula 1, în 1982), în ochii injectați de negura istoriei celei mai importante competiții din motorsport, ai lui Bernie Ecclestone, în cei înjumătățiți de cozorocul aceleiași eterne șepci din tweed cadrilat, ai lui Jackie Stewart, și în privirea arsă mai întâi pe Nürburgring și mai apoi pe ultravioletele cine știe cărui zbor comercial, a lui Niki Lauda, am revăzut nu „electronica” prezentului, urâțenia monoposturilor din acest an (înalte și înguste, cu o aerodinamică distructivă pentru „aspirație”), nu lenea „asistată de computer” a virajelor, ci altceva. Cu totul altceva, greu de iertat într-o epocă a corectitudinii, a procedurilor, a umanismului… tehnologic: visul unui Rai al Bărbăției — populat cu norișori, desigur (cum altfel, pentru masculi!), din lenjuri de top-modele internaționale —, cucerit atât de greu, cu atâtea sacrificii, și pierdut atât de ușor, prin teleghidare de la boxe, acum, când meseria de driver de Formula 1 se transmite din tată-n fiu (s-au adunat 14 perechi tată-fiu în Marele Circ), precum o meserie umbroasă, aidoma celor de actor sau de… călău în Evul Mediu.

Citeşte şi: Formula 1, mie, unul… (II)