Faţa plânsă a balcanităţii

54
  1. Puţină geografie literară. Mi s-a părut că „definirea” poeziei Liubiţei Raichici, pe care o face Octavian Soviany, în cel mai amplu studiu consacrat poetei, e foarte potrivită: poeta ar exprima faţa plânsă a balcanităţii. Ar vorbi, precum puţini autori de azi, despre poeţii graniţelor. Ai graniţelor din Balcani. Despre şansa la iubire. Despre neşansa de a exprima, prin opţiune, tărâmurile intermediare.

Liubiţa Raichici s-a născut la Belobreşca, la 19 ianuarie 1962. Nu e rău să începem introducerea consacrată poeziei Liubiţei Raichici cu câteva note din biografia scriitoarei, din geografia literară pe care o afirmă şi în care se afirmă. Belobreşca e un sat aflat pe marginea Dunării, în perimetrul care a rămas, după 1919, României. Scriu „a rămas” fiindcă Banatul românesc nu a sărbătorit la 1 Decembrie 1918 Unirea, ci la 3 august 1919, când trupele române au intrat în Timişoara. Ziarele din Banat vor reclama cu violenţă „fragmentarea” ţinutului, ziarele din Serbia, la fel. Până către 1940, publicaţiile din Banat, scriitorii români din Banat vor scrie despre trădarea negociatorilor, publicaţiile sârbe din Iugoslavia, la fel. În 1945 Tito va reclama din nou Banatul, la 2 mai 1945 convocând la Timişoara o întrunire sârbă. Care n-a mai avut loc. După 1949, războiul lui Tito cu ţările socialiste creează, din nou, un statut special sârbilor din România. Sârbii — deci şi sârbii din Belobreşca — sunt bănuiţi de spionaj, trădare, deportaţi, închişi. Unii, stalinişti din vremea războiului, vor pactiza cu cei din „lagărul socialist”. În 1955, între Tito şi Hruşciov încep înţelegerile, în 1956, cel mai important scriitor sârb, Vasko Popa, participă la primul congres al scriitorilor români. Şi omagiază marii scriitori români de ieri şi de azi.

Ce putea să afle copilul, adolescentul, tânărul poet Liubiţa Raichici de la bunicii, de la părinţii, de la consătenii săi? De la intelectualii, de la scriitorii locului (căci din Belobreşca se trage un număr semnificativ de scriitori şi intelectuali sârbi. De la cei care, în anul 2000, amintesc de fragmentarea Iugoslaviei? Şi de bombardamentele asupra Belgradului? Pe care le trăieşte şi ea, tânărul scriitor?

Deschiderile importante se desfăşoară după 1970, când Adam Puslojić îi va traduce în sârbă, îi va lansa în Iugoslavia pe Nichita Stănescu, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu. Succesele tinerilor (încă) poeţi români în Iugoslavia va atrage atenţia asupra unor mari poeţi bilingvi: asupra statutului limbii române în opera lui Slavco Almăjan şi Ioan Flora. Şi şi asupra limbii sârbe (române!) în opera lui Vasko Popa, tradus în româneşte (şi) de Nichita Stănescu.

  1. Asumarea identităţii. Poet al generaţiei optzeciste, reprezentantă de seamă a momentului postmodern al poeziei, Liubiţa Raichici va scrie şi în română, şi în sârbă. Poemele pe care le traduce împreună cu Slavomir Gvozdenovici şi Lucian Alexiu sunt mărturii, reflecţii, blasfemii, imprecaţii, rugăciuni: „Şi… aici, îngerul meu disperat mi s-a aşezat în faţă, hotărât, şi-a acoperit ochii la această teribilă blasfemie şi a poruncit: «Scrie atunci, dacă aşa vrei, cum îţi dictez, scrie ce are de spus şi cealaltă parte, cea a lui Iisus, neruşinării tale, banalităţii tale, nu te codi, altfel îmi voi scoate din mâna ta, pentru totdeauna, aripa; deci scrie cu litere mari: Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu să judec. Numai acesta este adevărul, Doamne — că eu vorbesc ca una care nu a fost atârnată pe cruce, ori că răstignirile mele cele trecător-întâmplătoare nu au de-a face cu adevărata crucificare, tot aşa cum miile de focuri mocnite, ale mele, nu sunt rug, iar desfăşurarea măruntă a timpului nu dă veşnicia… Doar acesta este adevărul, Doamne — că eu nu ştiu nimic despre durerea unui popor, despre măcelărirea şi risipirea lui nu ştiu nimic — că nu ştiu nimic despre Dragostea ta pentru sârbi…»”.

Ce înseamnă „a scrie”, de ce scriu? „Scriu sârbeşte în limba română, slovele mele, neverosimile şi-au pierdut instinctul vital”. Jurnalul (poezia!) Liubiţei Raichici ar vorbi despre dramatica, exasperanta cucerirea a identităţii: „Cea mai dureroasă mi-a fost mie/ Crucea mea de sârb./ Cea mai înfricoşătoare/ Cea mai mântuitoare”. Şi: „Ascult cuvântul înalt şi tăcerea adâncă/ Uite că nu plec nicăieri/ Sunt ortodoxă/ Sunt româncă”.

LĂSAȚI UN MESAJ