Expoziție de artă în memoria criticului și scriitorului Călin Chincea

73

Galeria Helios din Timișoara va găzdui joi, 14 martie, de la ora 17, expoziția Les Couleurs du Temps, dedicată memoriei criticului de artă, traducătorului și scriitorului Călin Chincea. Născut în 11 noiembrie 1950, în comuna Berzovia, Caraș-Severin, Călin Chincea a absolvit liceul din Bocșa, apoi a urmat Facultatea de Filologie din Timișoara. Doctor în filologie şi lector universitar la Facultatea Tibiscus din Timișoara, a vernisat expoziții de artă și a scris cronici dramatice și literare. A debutat în revista „Orizont”, nr. 41 din 1977, la Timișoara, sub semnătura Călin Grigore. A colaborat cu fostul ziar „Flamura”, dar şi cu „Semenicul”, „Timpul”, „Revista noastră”, „Reflex” (Reșița), „Bocșa culturală” (Bocșa), „Confluențe” (Oravița), „Renașterea bănățeană”, „Orient latin” (Timișoara), „Luceafărul” (București), „Rostirea românească” (Sibiu), precum și în unele publicații din Franța sau Serbia. Călin Chincea a încetat din viață joi, 10 ianuarie 2019, la vârsta de 68 de ani.

Expoziția de la Helios aduce laolaltă lucrări ale unor artiști vizuali din generații diferite, dar care își propun să țină vie memoria acestui devotat iubitor de artă. Totodată, se va lansa un catalog care va conține și o serie de texte semnate de artiști vizuali cu care domnul Chincea a fost prieten sau cu care a avut tangențe culturale. „Banatul Azi” publică, în premieră, două dintre aceste texte, în cele ce urmează.

* * *

Elegant, într-un costum ușor demodat, cu nodul de la cravată strâmb — fapt ce prilejuia, nu de puține ori, gesturi colegiale binevoitoare, tandre, de ajustare —, Călin ajungea la Jimbolia undeva spre sfârșitul simpozionului internațional de artă dedicat pictorului șvab Ștefan Jäger, întotdeauna cu trenul, modest, nepretențios. Prea lesne complezent față de gazde, lăudând până la îmbujorare buna primire, Călin aducea cu el cumsecădenia omului cult de la țară, pentru care cuvintele frumoase păreau un tribut firesc. Călătoriile îl oboseau, fără doar și poate, trupu-i necesitând câta odihnă, vorba bănățeanului montan, în primele ceasuri ale sosirii; însă, dincolo de nefuncțiunile tipice ale serviciului de transport feroviar, de care se plângea mucalit, Călin le așeza, cumva filosofic, în contextul unei vocații misionare, aceea de a crea ad-hoc capturi de idei estetice fine și de a răspândi în jur vestea bună a artei vizuale. Admirator învederat al viziunii artistice și muncii asidue a lui Costin Brăteanu, îl urma cu o fidelitate stânjenitoare prin coridoarele expoziționale timișorene, obligându-te să iei seama, să urmărești și să aștepți mai mult de la artist. Își făcea întotdeauna atent tema de casă, scotocind supărător de tenace prin mințile tumultoase ale creatorilor de artă acea idee unică și reprezentativă pe care o putea lipi cu grație euristică în dreptul lucrării și artistului, călăuzind cumva și interpretarea celorlalți, fără să o sugrume și fără a-i lua pecetea autenticității. Dincolo de acea pregătire temeinică și ideile in nuce pe care și le nota cu rigoarea unui jurnalist get beget, Călin se apleca asupra subiectului cu ajutorul unei hermeneutici bazate pe inspirație. Se lăsa purtat de imaginație, plutind deasupra conversației și notițelor, rostogolind cuvinte peste cuvinte, uitând să mai pună punct, până când frământarea lui interioară reușea să găsească odihnă, să se împace cu sine.

Adrian Popa

* * *

Am aflat cu stupoare despre plecarea prea devreme dintre noi a minunatului şi generosului om de cultură care era profesorul Călin Chincea. M-am străduit zile în şir, foarte recent, să stabilesc o comunicare cu el, dar m-a mirat faptul că nu răspundea. Nu ştiam că era grav bolnav. Bănuiesc că nu ştia cât de gravă este boala sa nici echipa care se ocupa de expoziţia musafirei noastre. Era anunţat că domnul Călin o să verniseze, într-o zi de ianuarie, de la ora 18, expoziţia „De la lumină spre lumină”, semnată Duska, o pictoriţă originară din fosta Iugoslavie, care trăieşte, de peste două decenii, la Paris, drept primul eveniment expoziţional al Galeriei timişorene „Pygmalion”. Cred că era o relaţie între artistă şi Călin Chincea, mediată de Costi Brateanu, pictor, unul din prietenii respectuoşi şi devotaţi ai omului cald, cult şi modest.

Era cunoscut în tot Banatul de munte, şi nu numai, prin numeroasele sale implicaţii în manifestări culturale, discursuri la vernisaje, cărţi şi articole despre artele vizuale sau publicaţiile literare. În contextul morţii sale premature, cineva remarca, sub forma unui fel de repoş la adresa contemporanilor, că pentru Călin a curs mult prea puţină cerneală, s-a scris mult prea puţin, compartiv cu volumul mare al publicaţiilor sale despre alţii.

Eu l-am întâlnit pentru prima dată în 1992, la Gărâna, în contextul unei tabere de pictură. Om de o modestie impresionantă, Călin Chincea a realizat atunci numeroase video-interviuri, vizitându-i, însoțit de camera sa de filmat, pe fiecare din artiştii participanţi. Am chiar o amintire specială, filmarea unei acţiuni gen performance — pe vremea aceea era încă o noutate —, începând cu resturile unui motor de tractor, parțial îngropate în stradă, pe care le-am pictat psihedelic, și am continuat, apoi, un traseu misterios, umbrit, printr-o vale a vacilor, o cale în pantă spre dealurile din afara localității, începând cu o grămadă de gunoi creată de turişti (părea cumva un loc retras, ascuns privirilor, în afara străzii), unde mi-am pictat monograma pe un sac de hârtie rătăcit printe gunoaie, spaţiu vizitat totodată de caii şi vacile care căutau resturi de mâncare şi răscoleau grămada. Traseul l-am continuat cu o serie de picturi oarecum primitive, dispuse pe pietrele care reprezentau fundaţia unui gard de grădină, şi l-am încheiat la capătul grădinii, pe scândurile gardului, patinate de vreme, sugerând în cele din urmă ascensiunea unui şarpe rătăcit printre alte gunoaie. Filmul realizat — am parcurs traseul împreună, dialogând — a fost proiectat apoi la televizorul din sala de mese a cabanei în care locuiam.

Ulterior, l-am reîntâlnit la simpozioane timişorene, pe teme de arte vizuale, unde avea intervenţii pline ideatic, generoase şi competente. Am aflat încă din 92 că era profesor de franceză la Berzovia şi am înţeles atunci, şi mai târziu, că se poate face cultură de calitate oriunde, dacă eşti pasionat de cunoaştere şi capabil de dăruire.

Ciprian RADOVAN

LĂSAȚI UN MESAJ