Experienţa unui dascăl timişorean, care predă şi la stat şi la privat: „Și într-un mediu, și în celălalt, profesorul face diferența”

55

Adriana Bălaj (31 de ani) este profesoară de istorie la două școli din Timișoara: una de stat și alta privată. Când a intrat în învățământ, ca să-și întregească norma didactică, făcea naveta și la câte patru școli din județ simultan, una din ele la 60 de kilometri distanță. A încercat de fiecare dată să clădească o relație cu elevii ei și să facă istoria cât mai atractivă, indiferent dacă se află în fața unei table interactive de ultimă generație sau a uneia cu cretă.

„Ce-o să fac? Știu istorie, știu cumva să predau, dar copiii ăștia sunt așa de diferiți. Cum pot să ajung la ei?” Adriana Bălaj a ajuns în primul ei an la catedră să predea în școala în care a învățat, în Cărpiniș, Timiș. „Un sentiment de singurătate”, asta își amintește că a simțit. Era singură acolo, ea, o tânără femeie de 21 de ani și elevii, 20 de perechi de ochi țintă spre ea.

„Apoi, m-a izbit că școala arăta cam ca atunci când eram eu elevă, mă așteptam să fie schimbări în bine, să ai alte instrumente. Și astăzi sunt table cu cretă în unele școli, deci nu mă mai miră că în cei opt ani de când predau e la fel.”

În primii ani a avut călăuză modelul învățătoarei sale și a profesorilor de istorie din gimnaziu și liceu. A înțeles repede că un profesor nu devine profesor în momentul în care se vede cu o diplomă de facultate în mână și primește un catalog sub braț. Iar „sistemul” nu era pregătit pentru ambițiile Adrianei. Mai mult, era aproape hotărât să o descurajeze. Deși luase notă mare la titularizare, nu s-a găsit pentru ea în tot județul o catedră întreagă de 18 ore, așa că a trebuit să facă naveta la patru școli diferite din județ.

„Mă trezeam undeva la 5 ca să-mi pregătesc toate lucrurile. Erau mai multe posibilități: era tren de la Gara de Nord, la 6.20, ca să ajung în următorul oraș, Jimbolia, la granița cu Serbia, iar de acolo făceam autostopul pentru că nu exista încă microbuz școlar să ne ia și pe noi, pe profesori.” Revenea pe la 5 înapoi în Timișoara. A doua zi, alt sat, alte mijloace de transport. Își nota în fiecare zi satul în care trebuie să ajungă, să nu le încurce. Nu era singurul profesor cu un asemenea program și e convinsă că și azi sunt destui.

Se simțea obosită și frustrată pentru că uneori nici colegii ei nu înțelegeau de ce a ajuns să facă acest du-te-vino. Și mai ales, pentru ce? „O doamnă director de la o școală gimnazială din unul dintre sate, cred că de la 50 de kilometri distanță, zicea că ar fi trebuit să învăț să iau titularizarea ca să-mi iau o singură școală sau să mă duc în Timișoara, că vin cu pretenții la orar. Nici măcar dumneaei nu înțelegea că luasem o notă mare, dar nu existau ore titularizabile în județ.”

În 2020, 6% dintre europenii angajați făceau naveta, adică în jur de 12 milioane de persoane, potrivit Eurostat. În România, timpul mediu pe care îl facem până la muncă este de 27 de minute, dar există 6% dintre angajați care petrec mai mult de o oră pe drum. Adriana a fost în această categorie timp de cinci ani.

Astăzi, Adriana are doar două școli la care predă, ambele în Timișoara: Școala gimnazială nr. 1 și Școala Gimnazială Babel. Prima, în Fabric, un cartier industrial, de periferie, cu problemele sociale care vin la pachet, și cealaltă o școală de centru, cu toate facilitățile, inclusiv cantină, bibliotecă, sală de sport, grădină și un makerspace – un fel de laborator pentru învățare practică cu toate dotările.

Lăsând la o parte ce are fiecare unitate de învățământ în inventar, Adriana crede că dacă îți dorești, poți face aproape aceleași proiecte și într-o parte, și în alta. „Eu, Adriana, predau și la privat și la stat și fac aceleași lucruri cu copiii. E o limită într-adevăr legată de materiale, de resurse umane, dar toate aceste lucruri le-am făcut la stat prima oară și dup-aia am ajuns la privat. Și într-un mediu, și în celălalt, profesorul face diferența.”

Școala de la stat a ales-o ca pe o provocare. Mai mulți colegi au avertizat-o că e o școală grea. „În această școală sunt elevii de etnie romă, elevi din familii monoparentale, elevi în plasament, tot felul de cazuri, situația lor și socio-economică și de viață e foarte diferită și grea.” S-a pregătit temeinic ca să le fie aproape, a căutat cursuri, cărți, comunități de profesori, conferințe.

Întreaga poveste poate fi citită aici.

LĂSAȚI UN MESAJ