Evocare cu parfum de scandal

103

Citesc din curiozitate Însemnările mele, vol. 2, un jurnal al Mariei Banuş pe o mare întindere de timp, 1945–1999. Pe nenumărate pagini, o zeamă de analize, autoanalize, dacă ce a scris sus-numita, şi a scris, nu glumă!, e literatură sau sunt simple  strigături de Partid. Ne aflăm cu „acţiunea” prin anii ’50, plini de semnificaţii pentru istoria nouă ce se edifica. Pe de o parte, trebuia din rădăcini lichidată clasa exploatatoare, adică oamenii care făcuseră România Mare şi urmaşii lor, pe de altă parte trebuia pornit la făurirea unei ţări noi, puternice, ridicată prin forţa braţelor muncitoreşti și ţărăneşti, undeva, într-un colţ al schemei, fiind plasaţi şi intelectualii, cu contribuţiile lor. Tot acest efort trebuia imortalizat fie în versuri, de către poeţi, fie în romane, de către romancieri, ori în tablouri şi sculpturi, de către plasticieni.

Aşa apar, datorită acestor necesităţi, artiştii noi, devotaţi trup şi suflet Partidului. Chestiunea cu talentul la scris rămâne mai pe planul doi, poate chiar nu se mai pune deloc. Apar, astfel, concepute la kilogram, prin casele de creaţie, aflate la Mogoşoaia, Predeal, Sinaia, pe Valea Vinului, pe litoral, o groază de poeme dedicate betoanelor din hidrocentrale, cărămizilor ce intră-n componenţa blocurilor, lopeţilor şi târnăcoapelor care sapă şanţuri, desţelenesc, fierăstraielor ce taie păduri, strungurilor care fac piese pentru maşini şi tractoare. Din versurile torenţiale ale poeţilor, din paginile neaoşe ale prozatorilor, se încheagă măreţe figuri ale elanului socialist de înnoire a ţării. Din albumele de eroi nu putea să lipsească chipul conducătorului, altfel o slugă rusească, în cazul primei etape de avânt revoluţionar fiind vorba de Gheorghiu-Dej. Poeţii, creatorii momentului, pentru serviciile făcute, pentru minciunile rostite cu semnul exclamării, sunt recompensaţi cu relaxări la munte, la mare, cu bani, cu premii şi, după nivelul mai ales al relaţiilor, cu voiaje în străinătate. Da, din Bulgaria până la Franţa, Italia.

Pe partea cealaltă, „poporul eroic” o ducea cu mult mai prost. Cozi pentru alimente, spaima față de Miliţie şi Securitate, o viaţă modestă, cenuşie, fie prin fabrici, fie pe câmp sau prin birouri. E adevărat, chiar şi aşa, viaţa mergea înainte, însă în decoruri false. Maria Banuş, alături de mulţi alţii, cum ar fi fost Beniuc, Deşliu, Tulbure, Porumbacu, Galan, Frunză, Breslaşu, Cassian, a făcut parte din primul lot de mistificatori ai vremurilor lor. Toţi erau fericiţi, fără mustrări de conştiinţă pentru ce scriau, convinşi că produsele lor aparţineau artei.

Timpul însă a trecut, epoca „heirupismului” s-acam desumflat, tiranii din fruntea Partidului au mai slăbit hăţurile ideologice, pe plan literar apărând nume noi, cu creaţii „altfel”, total diferite de strigăturile şi platitudinile patetice ale generaţiei pur proletcultiste. Printre aceştia, în consecinţă, îşi fac loc, destul de repede, unele frământări, îndoieli cu privire la valoarea strict literară a ceea ce au scris. Maria Banuş, o primă vioară a literaturii şantierelor, cărămizilor, betoanelor, angajamentelor, e zguduită de mari îndoieli cu privire la creaţiile sale… Cităm din propriile-i însemnări: „Am sentimentul puternic al frustrării, al păcălelii, al autopăcălelii. Ce a rămas? Nişte poeme puhave, umflate, grandilocvente. Şi Jebeleanu e conştient de asta”. Sau o şi mai tragică reflexie: „Conştiinţa demodării mele ca poet, a rămânerii în urmă. Gimnastica duplicităţii ideologice pe unii îi întăreşte, pe alţii îi seacă, îi  stoveşte. Noroiul mă înăbuşe. Respir greu, îmbătrânesc în noroi”. Ori, şi mai rău: „În jurul meu văd numai minciună, demagogie, ipocrizie. Am semtimentul net că sunt şi devin un edec, o rămăşiţă a perioadei staliniste, o încurcă lume anchilozată. Fac eforturi penibile de a găsi o ureche bineviotoare — nu se găseşte. „… Cu aceste notaţii ale poetei ce chinuiau copiii prin manualele şcolare — ne găsim prin anii 1965–1966. Minciunile de tot soiul din România nu încetaseră, dar acum se pregătea să intre în scenă un alt lot de mistificatori, cei ai lui Ceauşescu.

Plutind decenii întregi pe falsuri, exagerări, s-a ajuns, printr-un simulacru de revoluţie, la România de acum. Sigur, ea nu se compară cu România deceniilor trecute, dar nici nu este ceea ce ar trebui să fie. În anul Centenarului, sărmane Centenar!, ţara este în continuare agonică în ceea ce privesc şoselele, căile ferate, spitalele, învăţământul. Extrem de activă, sălbatică chiar, tăierea de păduri. O nepăsare generală faţă de toate acestea. Conducătorii mediocri, sau chiar mai rău, cu câteva trepte mai sus decât „turma”, au făcut din ură un spectacol. Cearta dintre „palate” durează parcă de o veşnicie. Liderii noştri atâta pot, atâta fac. Cât timp îi vom mai suporta?

1 COMENTARIU

  1. Precum autorul, ma simt si eu mitriditizat, cu otrava proletcultista INCA in mine:
    „Partidul e-n toate, E in cele ce sunt si-n cele ce maine vor rade la soare bla, bla bla…”
    Dar de otrava morala care ne inconjoara ACUM in viata de zi cu zi?
    Nu ma pot gandi decat la:”Lasciate ogni speranza, voi che entrate”
    Imi ramane refugiul cititului, a muzicii, a tot mai rarilor prieteni, prieteni de o viata, dar si a prietenilor de idei….
    OTRAVA de azi e prea multa si prea puternica….
    Otrava de azi e-n toate, in cele ce sunt si-n cele ce maine……

LĂSAȚI UN MESAJ