Europa mare și dușmanii ei

121

La începutul lunii aprilie, Matteo Salvini, Mateusz Morawiecki și Orbán Viktor s-au reunit la Budapesta spre a pune bazele unui grup politic, posibil grup europarlamentar viitor al Europei unite și al altor comitete și comiții menite să facă „Europa, din nou, mare, prin revenirea la valorile sale fondatoare” (M. Salvini). Nimic nou sub soare cu această întrevedere, nici cu declarațiile politicienilor. Nou este, însă, contextul în care a avut loc, simbolistica ei și, implicit, prognoza politică ce poate reieși de aici. În esență, discuția, care are deja vechime și variante suficiente, a avut loc în cadrele unei furtunoase reașezări a puterilor în cadrul Uniunii Europene, dar și la frontierele ei, pentru moment cu foarte puține certitudini, cu imense riscuri și cu câțiva jucători pregătiți să și le asume. Din acest punct de vedere ne aflăm într-o clară situație de criză paradigmatică, vechea sau cunoscuta ordine europeană clătinându-se la modul serios din cauza provocărilor și competiției pe piața puterii internaționale. Dincolo de curtoazia tradițional diplomatică, putem vedea efectele rutinei birocratice și ale blocajului imaginativ care a paralizat construcția europeană după marea extindere din 2004–2007, blocaj care a tras cortina peste orice discuții de fond cu privire la dinamica necesară unui asemenea club transnațional. Una era situația globală în 1990, atunci când țările central-europene se ridicau din zgura istoriei totalitare și căutau cu disperare revenirea într-o lume a demnității și libertății, cu totul alta este scena pe care, azi, o altă generație de lideri se află în dialog monologat despre teme ce încă nu și-au găsit traducerea optimă în toate limbile politice ale Uniunii. Adăugăm aici politica mult mai asertivă a Rusiei, în comparație cu federația lui Boris Elțîn, precum și distribuția influenței și a tonalității vocilor extra-europene în mai toate dosarele deschise ale politicii de azi. Revenind în Uniunea Europeană, Italia din 1953–1957, anii semnării Tratatelor fondatoare ale Comunităților Europene, nu seamănă prea mult cu cea de azi, după cum Germania condusă de Konrad Adenauer e foarte departe de ceea ce lasă moștenire Angela Merkel. Implicit, Ungaria lui Orbán Viktor, proaspăt evadat din PPE, poate fi comparată, propagandistic, cu cea interbelică, fără un rezultat considerabil, dar este, cu siguranță, într-o altă cultură politică decât cea dezvoltată de Árpád Göncz, respectiv Kaczynski, care nu e nici pe departe continuatorul lui Lech Walessa. Să nu uităm de unde s-a plecat și unde ne aflăm!

Ideea aceasta a unei alianțe politice Orbán – Morawiecki – Salvini apăruse în 2019, în contextul campaniei pentru alegerile europarlamentare, amenințând, atunci, establishment-ul european cu formarea unui grup radical de dreapta în legislativul european, menit să submineze „imperiul de la Bruxelles” spre a reda — pe atunci — popoarelor și națiunilor europene, suveranitatea și controlul asupra deciziilor comunitare. Nu doar că rezultatul scrutinului nu a fost cel prevăzut, dar cei trei lideri s-au aliniat, obedienți sau nu, în trei grupuri diferite: Fidesz în PPE, grupul creștin-democrat, Lega în Identitate și Democrație, iar PiS, Dreptate și Justiție, în grupul Conservatorilor și Reformiștilor. Prin înlăturarea din executiv a lui Salvini, proiectul părea compromis. În timp ce Brexit-ul a privat dreapta contestatară de un număr semnificativ de eurodeputați, M-me Le Pen nu a reușit insurecția planificată, fiind acum în pragul de a renunța la conducerera partidului Rassemblement National. Dar a venit pandemia și fiecare a avut răgazul de a se privi în oglindă pentru a-și aminti cine este și ce vrea; au venit achizițiile publice de materiale sanitare, achiziții derulate la marginea legalității sau dincolo de aceasta, laolaltă cu variatele forme de lockdown, în care puterea a fost mai puțin constrânsă în baierele domniei legii, astfel că „năravul din fire” a ieșit la suprafață. Retragerea Fidesz din PPE avea să conducă, firesc, la punerea în discuție a grupurilor politice europene, a alianțelor europene și, cum se știe, a construcției Uniunii însăși. Iar banii, Fondul pentru redresare și reziliență, au avut ultimul cuvânt. În situații limită se văd adevăratele identități și intenții, iar spectacolul blocării bugetului european a spart oglinda romantică a Europei, arătând fețe și neajunsuri.

Europa mare?

Ambiția majoră a celor trei lideri este „renașterea Europei pe baza valorilor creștine”, urmând ca discuții ulterioare să precizeze calea de urmat și construcția instituțională de la care se așteaptă să susțină un asemenea deziderat. Practic, ceea ce pretind ei, în fiecare discurs, este o mai mare pondere a valorilor creștine în portretul european, dar și în legislație, în principiile guvernării și, cumva, în relațiile dintre statele membre. Temerea analiștilor este că, dincolo de frumoasele declarații, scopul ar fi acela de a extinde la nivel comunitar, ceea ce au reușit ori se străduiesc să facă la ei acasă: restrângerea drepturilor cetățenești, capturarea statului în mâinile unei oligarhii obediente, rescrierea normelor juridice și a relațiilor între instituțiile statului pentru a proteja și perpetua o anume putere, iar aceasta să implementeze un cadru restrictiv-medieval al relațiilor între oameni. Aici intră în discuțiile problema (de)reglementării avorturilor, minoritățile sexuale, migranții extra-europeni și opozanții politici. Drama continuă apoi cu numărarea „steagurilor”, câte la primărie, câte la gară. Deocamdată nu s-a anunțat nimic referitor la constituirea vreunui grup europarlamentar, dar nerăbdarea generală de a vedea unde vor migra reprezentanții Fidesz construiește deja scenariul unificării grupurilor Conservatorilor (62 membrii) și, respectiv, Identitate și Democrație (74 de membri), includerii Fidesz (12 politicieni) spre a forma cea de-a doua voce politică a legislativului Uniunii, cu un total de 147 mandate, cu două mai multe decât socialiștii și doar cu 15 mai puține decât popularii din EPP.
Ceea ce frapează în toate avertismentele lansate deopotrivă de politicieni și de jurnaliști este presupoziția că cei trei lideri ar putea de îndată să extrapoleze totul la scară continentală, subminând astfel construcția Uniunii. Este, riguros vorbind, un exercițiu pueril pentru că nimic nu poate fi translatat mecanic, integral și scutit de contestațiile celorlalte grupări politice. Ar fi mult mai util să citim cu atenție declarațiile politicienilor în cauză. Ce înseamnă „renașterea europeană”? În codul lor, „suveranitate națională, familie, creștinism, valori tradiționale”. Ce a însemnat Renașterea europeană? Ieșirea din constrângerile medievale, demnitate umană, spirit multidisciplinar, poliglot, adică deschidere amplă și comunicare, depășirea valorilor tradiționale. Nu existau încă națiunile, în sensul acordat de noi, azi, dar suveranitatea „cobora” spre oameni, spre nucleele de gândire și inovare, în timp ce canoanele bisericii erau translatate într-un limbaj cultural al creștinismului dinaintea Marii Schisme. De aici până la substituirea normelor europene cu unele limitativ-naționale ar însemna un drum de întoarcere, destul de lung. Astfel că „renașterea pe baza valorilor creștine” poate constitui o contradicție în termeni. Înainte de a o explicita, se cuvine să mai atragem atenția asupra unui detaliu deloc minor. Renaștere semnifică o nouă naștere. Și aici, amintim și declarația lui Matteo Salvini care speră, cum am menționat deja, construcția unei „noi Europe mari”/make Europe great again. Again? Adică din nou? Când a fost Europa mare și în ce termeni, cu ce principii? Poate au fost frânturi de Europă, poate o Europă a lui Carol cel Mare, din care lipsea Europa Centrală, sau una a Renașterii, care finanța meritocrația, dar nu cunoștea definiția statului național, cu atât mai puțin pe cea a suveranității naționale, aceasta fiind una personală, mobilă și, de cele mai multe ori, netransmisibilă. Europa Mare în sensul României Mari, a Bulgariei Mari sau măcar în cel al Marelui Ducat al Lituaniei ar presupune un set de valori, principii de guvernare și o ierarhie a puterii care se construiește în interiorul frontierelor, nicidecum peste frontiere mai mult sau mai puțin naționale. Ierarhia puterii în, să zicem, România Mare poate structura o forță politică, dar, dacă ne propunem să aglutinăm mai multe state naționale într-o mega-putere europeană Mare (cu majusculă), înseamnă, vorba englezilor, că cineva ar trebui să guverneze asupra acestor state naționale suverane, contrazicând tocmai ideea de suveranitate. O organizație internațională, fie ea și la nivel regional, adică european, poate ține la un loc o asemenea construcție, însă ar fi fost cazul să învățăm lecția tristă a Ligii Națiunilor.

Cultura politică românească ar fi avut șansa unui mare Învățător, dacă ar fi știut să-l pună în valoare, și ne referim la David Mitrany. În plină perioadă interbelică, adică de speranțe puse în Liga Națiunilor, el a atras atenția că, mai devreme sau mai tîrziu, orice grupare de state naționale ajunge să repete, la nivel transnațional, erorile și corupția puterii din țările membre, recapitulând erorile și crizele politice. Istoria avea să-i dea dreptate în scurtă vreme, argumentând pentru proiectul său funcționalist, anume de a grupa țări și popoare în baza unor proiecte sectoriale, pe anumite domenii, acolo unde interesul de a reuși, de a fi eficient învinge voința de putere și menține funcționarea alianței. Or, a pune la un loc state naționale și suverane, adică state care se delimitează unele de celelalte prin însăși definiția suveranității externe pe care o caută cei trei lideri, echivalează nu cu o construcție europeană al cărei „agent integrator” ar putea fi Viktor Orbán, ci cu o vecinătate deseori supărătoare între state medievale care, de dragul suveranității, vor fi gata oricând să nege Europa, cu Renașterea ei cu tot. Asta până ce își vor aminti că unele valori tradiționale sunt mai specifice, mai „tradiționale” decât cele comune și voluptatea afirmării suverane a diferențelor va învinge emoția „viitorului Europei”, construit prin „muncă, educație, cooperare medicală, valori ale familiei și creștinism”. Se cuvine să amintim și faptul că Biserica creștină însăși nu a reușit să-și păstreze sau să-și recupereze unitatea, astfel că și umbrela creștinismului și-ar putea îndoi arcurile la un moment dat. Desigur, proiectele creștin democrației finalului de secol XIX și interbelicului antifascist erau minunate și pot fi inspiratoare, dar, dacă citim cu atenție năzdrăvăniile istoriei ce a urmat, vom afla că Europa Mare, în acest sens, de dreapta autentică, fie ea o dreaptă simplu declarativă, o asemenea Europă e complet străină de nevoia coagulării unei voci puternice pe plan internațional.

Înapoi la argumente

Deranjați, vizibil, de notele mici primite la capitole precum domnia legii sau drepturile omului, mulți lideri europeni hotărăsc să-și ia jucăriile și să-și formuleze propriile reguli. Aici ar fi locul dialogului, pentru a regla diferendele și a reformula țintele cu adevărat comune. Dialogul însă nu a atins niciodată standardul pe care i-l conferă definiția și la care este așteptat să se desfășoare. În fața acestei mese ce a devenit pătrată și apoi s-a fisurat, Orbán Viktor a ajuns portavocea celor ce contestă „autoritarismul de la Bruxelles”, cu toate că ei înșiși sunt autoritari la ei acasă. Și începe, astfel, un scandal al surzilor, în care Orbán acuză PPE-ul că alunecă spre stânga, prin extinderea nejustificată a drepturilor omului în contul unor anume grupuri în timp ce PPE-ul, acum și prin vocea lui Donald Tusk, președintele său, că „defectează” în favoarea Rusiei. Polonia ar vrea o supraveghere mai relaxată a modului în care actuala putere sfidează justiția națională ca să recompună instituțiile statului în jurul unei persoane și a intereselor sale nemijlocite. Nu am avut o discuție obiectivă — om fi, oare, pregătiți să o purtăm? — cu privire la migranții extra-europeni sau la politicile optime pentru LGBTQ+. În locul ei, fiecare parte crede că are dreptate, prin acordarea de drepturi sau prin negarea lor în numele unui paravan numit creștinism, fără a vedea dacă „noii europeni” nu sunt cumva discriminați în raport cu migranții extra-europeni sau dacă, în numele creștinismului, nu ar trebui văzută componenta egalitară în fața principiilor și a Legii. Se incriminează, din când în când, tot mai în șoaptă, absența precizării caracterului creștin al Europei în documentele sale fondatoare și se răspunde răstit în codul drepturilor omului. Cele două ar trebui să conveargă dacă ar fi corect înțelese. Iar laicitatea statului nu ar trebui să echivaleze cu neutralitatea etică a normelor juridice adoptate. Atunci ar renaște Europa, fără a fi nevoie de schisme politice, fără o dreaptă radicală și o stângă revanșardă, dar ar fi o Europă Mare în sens spiritual, dincolo de frontiere naționale, de suveranitate și tradițiile care nu i-au fost, până acum, deloc favorabile. O Europă multiconfesională, a unor oameni demni și liberi.

 

LĂSAȚI UN MESAJ