Eminescu, acasă şi în „exil”

68

Importantă este, pentru înţelegerea vremurilor lui Eminescu, Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ștefan cel Mare la Putna, din 15 sept. 1870. De ce, prin urmare,  tinerii sunt nevoiţi să amâne această întâlnire?

Eminescu arată că „războiul la care participează cu spiritul toată lumea civilizată” a creat un curent al zilei care anulează orice mişcare cu curent mai pacific. Ce s-ar fi putut întâmpla?Ar mai trebui adăugată Scrisoarea către Dimitrie Brătianu din 15 august 1871 — textul lui Dimitrie  Brătianu  saluta serbarea de la Putna. Răspunsul lui Eminescu a devenit celebru prin judecata generală:

„Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi şi întinse purtau deja în ele intenţiunea unei zidiri monumentale care e menită d-a ajunge la o culme, astfel în viaţa unui popor murea generaţiunilor  trecute, cari pun fundamentul, conţine deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viata unui popor complesul de cugetări care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oamenii cei mari ai României nu-i vedem urmărind cu toţii,  cu mai multă sau mai puţină claritate, un vis al lor de aur, în esinţă acelaşi la toţi şi în toţi timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolilor razele lui cele mai frumoase şi noi, arginţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflesul său.

De aceea, dacă serbarea în memoria lui Ştefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău e productul celei individuale…”

Serbarea de la Putna ţine de exerciţiile vieneze de  individualizare. Viena este la doi paşi de casă, Imperiul, cu  toate  stările conflictuale, rămâne totuşi o patrie. La Berlin, observă toţi exegeţii, subliniază un exeget, Eminescu se simte stânjenit, stingher. E citată această scrisoare către Maiorescu:

„Cum să fug din Berlin? În privinţa acestui scump oraş din Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană nu am făcut decât greşeli: în primul rând, că am venit aici, în al doilea, că nu am plecat deja de mult, iar la punctul trei citez tot felul de et caetera-uri — şi sunt multe, unele de nerostit.”

Nici G. Călinescu nu evocase perioada berlineză a lui Eminescu cu încântare:

„Dacă în privinţa studiilor se poate vorbi de multă aplicare, în existenţa poetului se observă o iritare, o nemulţumire veşnică de tot şi de toate, o neîncredere bolnăvicioasă în sine şi chiar o răutate faţă de oameni, în sfârşit, o nevorză cu caracter abulic, a cărei manifestare e tristeţea hotărârilor şi a renunţărilor brusce, iraţionale. Caracterul morocănos, bănuielnic, retractil şi exaltat al poetului de mai târziu începe a primi primii colţi de pe acum.”

Se mai citează dintr-o scrisoare a lui Eminescu:

„Kant mi-a ajuns târziu în mâini, Schopenhauer — de asemeneni. E adevărat că îl am în mine, dar renaşterea intuitivă a ideilor lor în sinea mea, cu aroma specifică a firii mele, nu s-a încheiat încă. La Viena m-am aflat sub influenţa nefericită a filosofiei de tip herbartian, care chiar prin natura ei se dispensează de studiul lui Kant. În acea prelucrare a noţiunilor, intelectul meu a fost şi el prelucrat ca o noţiune herbartiană, până la destrămare. Când însă, după luni şi luni de sfâşieri şi răsuciri, Zimmermann a ajuns la concluzia că ar exista un suflet, dar el ar fi un atom, am dat naibii, deznădăjduit, caietul de note şi nu m-am mai dus la cursuri… Am fost victima imaginii mele exagerate despre un profesor universitar.”

Ilina Gregori va încerca să demonstreze că Berlinul nu reprezintă o dioscontinuitate, ci o continuitate. Iar tema care ar ilustra această continuitate ar fi inconştientul. Un lucru poate fi evident pentru toţi eminescologii: că momentul berlinez este unul de derută fiindcă el este echivalent  exilul; la Viena era acasă — într-un Imperiu care păstra imaginile sale familiare. Viena împlinea o operaţiune integratoare. Era înconjurat de prieteni, de colegi care îşi propuneau să afirme aceleaşi adevăruri. Putea să se întoarcă lumea lui cu sprijinul lui Budha sau a lui Schopenhauer. La Viena Eminescu trăia încă într-o lume a lui acasă — sub puterea solidarităţii. La Berlin el trebuie să trăiască Entzauberung der Welt — dezvrăjirea lumii. Privesc oraşul furnicar nu-i decât o etapă a acelui Entzauberung der Welt berlinez. Dar  gândirea nu este în impas. Importante sunt observaţiile Ilincăi Gregori: Dacă Viena a putut să-i atragă atenţia asupra lui Hartmann, timpul berlinez a putut să-l lege de interiorul său. De ecourile interioare. De câinii inconştientului. Nimic nu atrage atenţia asupra omului singur ca exilul. Le Berlin era în exil, într-o singurătate pe care o descoperă cu mânie.

Rămâne a fi studiată şi altă carte a „exilului” eminescian, Eminescu şi abisul ontologic de Svetlana Paleologu-Matta. Cât de importante sunt aceste texte pentru statutul creator al nebuniei putem înţelege dacă studiem creativitatea lui Hoelderlin, Nietzsche, autori fundamentali ai secolului al XIX-lea. Nebunia nu-l introduce pe autor într-un unviers al infamiei, al impotenţei creatoare, aşa cum cred autorii amintiţi la începutul acestui studiu, autorii teoriilor conspiraţioniste, ci dimpotrivă: stimulează creativitatea limitei. Nietzsche, ca şi Hoelderlin (de pildă), presimte apropierea dezastrului şi trăiește încercând să împiedece căderea, o hiperluciditate — o „iluminare”. Eminescu scrie în anul 1883 cele mai importante poeme ale sale fiindcă apropierea subteranei devenea din ce în ce mai palpabilă. Dar şi în alte momente ale creaţiei sale pre-simţirea căderii stimula un tip de discurs poetic, greu de înţeles pentru autorii masivelor volume închinate „conspiraţiei”.

LĂSAȚI UN MESAJ