17.2 C
Timișoara
joi 28 martie 2024

După doi ani de liceu la „fără frecvență”

Anul universitar în curs este unul mai special. El este cel al acelei generații de foști liceeni, care au urmat vreo doi ani de școală medie în „on-line”, pentru ca, mai apoi, să bată — mai mult sau mai puțin entuziaști — la porțile universităților noastre. Iar astăzi dascălii universitari — din care unii un manifestat, illo tempore, foarte mult entuziasm pentru „predatul de acasă” — au ajuns în situația de a interacționa tocmai cu acești bacalaureați cu totul „deosebiți”. În cei doi ani de „on-line”, foștii elevi, actualmente studenți, au pierdut interesul pentru școala „la program” și „cu prezența” la ore prestabilite. Lor a ajuns să li se pară plictisitor și inutil să se mai trezească dis-de-dimineață, să se aranjeze cât de cât și să ajungă în amfiteatre sau în săli de seminar înainte de ora fixată prin orar. Din ce-mi șoptesc unii colegi de-ai mei, știu că nerespectarea orarului a devenit un obicei pentru foarte mulți studenți. Dacă un curs este programat pentru opt a.m., cel mai probabil, la acea oră, amfiteatrul în care acest curs urmează să se desfășoare va fi destul de… aerisit. Pe la ora nouă-nouă și ceva, își vor face apariția mai mulți studenți, cu ochii „cârpiți” de somn și care vor intra sau vor încerca să intre la curs în chiar mijlocul prelegerii, invocând tot felul de scuze, plasate între ridicol și frivol. Dar asta nu e tot. În timpul cursului, dascălul se poate trezi că un student se ridică brusc de la locul său și dă să iasă din amfiteatru. Iar atunci când profesorul îl întreabă unde se grăbește, studentul va răspunde, fără a se opri din loc, că o nevoie fiziologică îl presează peste măsură și că nu-i mai poate rezista. Alteori, undeva în spatele amfiteatrului, doi-trei studenți „chicotesc” întruna și îi privesc pe ceilalți cu niște ochi sticloși și obosiți, care îl fac pe dascălul de la catedră să se gândească dacă nu cumva acei studenți veseli și zgomotoși nu au băut, înghițit sau „inspirat” ceva substanțe… interzise. Toate aceste conduite vin din impresia cu care studenții actuali au rămas de pe vremea când, în calitate de elevi, făceau școala în „on-line”, ajungând în situația ca, în mintea lor, spațiul domestic să se confunde cu cel al educației instituționalizate. Tabloul rezultat este sinistru și dezarmant și nimeni nu prea știe ce-i de făcut.

Managerii din educație ar trebui să înțeleagă — odată pentru totdeauna — că, cel puțin deocamdată, învățământul „on-line” nu este tocmai potrivit pentru felul de a fi al elevului/studentului român. Un învățământ de acest tip, grefat pe un sistem de educație profund digitalizat, nu este încă potrivit nici pentru dascălul și nici pentru elevul sau studentul autohton. Un astfel de sistem de învățământ pretinde investiții foarte consistente (în baze de date și platforme de acces la cunoașterea profundă) și implică seriozitate, responsabilitate și, nu în ultimul rând, onestitate. Predarea și/sau seminarizarea în „on-line” nu se poate reduce la o simplă „conectare” la o platformă, pe care se poziționează — realmente sau disimulat — mai mulți studenți, pentru a intra în contact cu un dascăl de la care se așteaptă să învețe „câte ceva”. Dacă una dintre părțile acestei „întâlniri” intermediate nu face față obligațiilor care îi revin, un curs sau un seminar „on-line” este, în esența sa, un groaznic eșec. Știu oare managerii educației noastre publice cum este să ții un curs și atunci când, după ce explici studenților tăi un anumit subiect, le adresezi o întrebare și, brusc, unuia i se defectează camera, altuia îi „cade netul”, iar celui de-al treilea i se oprește sonorul? Știu ei oare cum se simte dascălul cu adevărat implicat, atunci când nu (mai) are cu cine comunica? Vă spun eu: penibil. Cel mai probabil, unii dintre cititorii mei îmi vor răspunde că vina pentru această stare a lucrurilor este, în exclusivitate, a profesorilor, cei care — nu-i așa? — sunt, după caz, nepricepuți într-ale predării, neștituitori de carte și incapabili să facă față noilor tehnologii puse în slujba educației. Am să le răspund cu toată sinceritatea de care sunt capabil că toți aceștia habar nu au despre ce vorbesc. Admit că în sistemul de învățământ — și cel superior nu face excepție — au ajuns și oameni care nu au nicio legătură cu profesiunea de dascăl. Dar ce facem cu cei cu adevărat instruiți, talentați și dedicați? Pentru ei — poate mai ales pentru ei! — „on-line”-ul este un dușman în sine. Pentru că foarte mulți elevi/studenți nu se folosesc de tehnologie pentru a progresa (iertați-mi utilizarea acestui verb compromis), ci pentru a se sustrage obligațiilor care le revin. În spatele „on-line”-ului îți poți ascunde lipsa de chef, blazarea și chiar neobrăzarea. Elevul sau studentul ar fi intrat la cursuri, dar nu a mers „netul”; ar fi răspuns la istorie sau la limba franceză, dar are un laptop fără microfon și nu a avut posibilitatea de a-și procura unul; ar fi răspuns la întrebarea adresată de dascălul său, dar, tocmai atunci, monitorul i-a cedat și nu a mai reușit să se facă văzut. Aceste apucături ale elevului au fost mai apoi moștenite și perfecționate de student. Îmi aduc aminte — cu amuzament, dar și cu un soi de enervare — de perioada în care, la examenele orale „on-line” pe care le țineam cu proprii studenți, am ajuns să le impun acestora să nu privească direct în monitorul pe care îl aveau în față, ci să se așeze „în profil”, cu privirea spre stânga sau spre dreapta, pentru a nu-mi citi de pe monitor frânturile unor răspunsuri la întrebările pe care le adresam acestora. Imediat după instituirea acestei modalități de examinare, notele studenților „s-au prăbușit”, iar mulți dintre ei s-au simțit „profund jigniți” de tratamentul la care au fost supuși. Desigur că protestele lor erau ridicole, dar unii dintre colegii mei erau foarte dispuși să le dea dreptate, ceea ce spune multe despre excesul de toleranță din universitățile României. Eu am continuat să-mi văd de treabă. Dar am înțeles că un mijloc modern de înfăptuire a educației avansate a ajuns să fie deturnat de la scopul pentru care a fost instituit. Și tocmai pentru astfel de „deturnări” managerii sistemului nostru de educație nu par a fi foarte pregătiți.

 

 

Alte subiecte :

Afară nu-i vopsit gardul, înăuntru-s „leoparzii”?

Dacă stadioanele din Timișoara ar putea vorbi, ar plânge. Fiindcă plânsul, mai ales plânsul, este forma cea mai pură a comunicării. Și prima. Dar sunt...

Fritz, Robu și un sondaj de opinie cam deprimant

Un recent sondaj de opinie ținut, deocamdată, la secret oferă câteva date interesante despre schimbările din ultima vreme produse în percepția electoratului timișorean. Mărturisesc că...

Citește și :