Dreptul de a nu plânge

264

Retrogradată, echipa primăriei pare că și-a încheiat socotelile cu destinul. De fapt, de la întâlnirea cu soarta, ACS-ul a pâlpâit a viață sub deviza: născut pentru a se sinucide. Orfan deja din maternitatea de pe Loga, clubul n-a făcut cinste merlot-ului de Reacaș decât o vară: cea trecută. Când a fost și el al cuiva — al lui Popa. Dar Popa, ca popa cu har de pe vremuri — păstor de suflete, nu de cutii ale milei (căci de fonduri nu putea fi vorba).

Așadar, la finele sezonului 2016/2017, ACS Poli a scris, atât cât a putut, istorie. Și asta va rămâne, cu sigurață, moștenirea pe care ne-o lasă. Ce să facem cu ea? Grea întrebare! Până una-alta e bine că o avem. Și dacă tot o avem, regret grozav că Grozavu n-a bătut pe nimeni pe-aici. Mulți din conducerea clubului ar fi meritat măcar un sfert din ce a primit Golofca la Giurgiu. Așa, să se fi trezit cât de cât, că Rică nu știa să zică… mai nimică.

Ei bine, acum un an, sinucigașul — dar și condamnatul Ligii 1 la începutul sezonului — s-a transformat în exact opusul său, în supraviețuitor, incendiind ultimele minute ale campionatului 2016/2017. Însă bietul club a fost tratat în continuare cu o doză uriașă de iresponsabilitate. Cu o supradoză, aș risca să afirm. Dar nu cu una neobișnuită, din păcate, pe Bega. Iar copilul, devenit dintr-o dată cărunt, în sensul bun al cuvântului, ni s-a prezentat ca negru pana corbului înmuiată în cerneala poveștilor de adormit… copiii.

Nu am iubit niciodată ACS-ul. Ca entitate nereprezentativă (așa cum a luat ființă) a orașului, nici n-aveam cum. Dar cu puțină simpatie m-am simțit mereu dator. Altfel, de ce aș mai admira sportul, fotbalul?! Iar pe teren, văzând culoarea violet, uit de toate amețelile politico-administrative. Inclusiv ale Ligii 1. Ce să fac, sunt naiv! De fapt, lupt cu mine să fiu. Și mai și cred, pe deasupra,e de datoria mea să fiu naiv.

Așadar, pe teren — ce expresie magică! (Și realistă, în același timp. Ca în realismul magic al scriitorilor sud-americani. Unde totul e posibil. Dar cu voia unui Regulament, a unui regulament respectat, care, astfel, să nu permită apariția unor personaje ratate, gen Sebastian Colțescu, oricât de instinctiv genial ar fi scriitorul.) Pe teren, deci, n-ar trebui să fie însă ce-a fost în ultima etapă la Voluntari. O bătaie de joc (și de jocul de fotbal) cum numai în arhivele cooperativei mai poate fi găsită. Dacă mai poate…

Dar noi scriem după ureche romanul Ligii 1. Noi avem talent, ce ne mai trebuie reguli! Noi le știm pe toate de cum deschidem ochii. Sau de cum îi închidem prin careu. Noi îl citim pe Alexandru Deaconu, premiantul, acum 10 ani, al stelistului Băsescu, în urma unui duel Rapid–Becali, la lumina brichetei — a celebrei brichete. Și ne bucurăm că am descoperit și noi teatrul de umbre chinezești.

Până la urmă, știți de ce sunt supărat pe Colțescu? Nu pentru că mi-a adus aminte pe ce lume trăiește Liga 1. Nici pentru că indirectul” Pandele–Robu s-a încheiat cu victoria domnului Firea. Ci pentru că mi-a furat dreptul de a nu plânge după ACS.

Și asta mă doare!

LĂSAȚI UN MESAJ