Nu e chiar ca în povestea cu origini britanice străvechi, dar cam la așa ceva visează primarul Timișoarei. Să urce pe vrejul fermecat deasupra norilor, în măruntaiele Palatului de Cleștar al puterii, numit Cotroceni. Când? Probabil peste patru ani, când Nicușor Dan, care și-a început aventura prezidențială călcând prin tot felul de străchini și având bune șanse să continue la fel, ar putea să nici nu mai candideze pentru al doilea mandat.

Îmbătat de faptul că a câștigat facil încă patru ani în fruntea Timișoarei, Fritz s-a cocoțat rapid la vârful USR și, în sinea lui, crede că de acolo, de la vârful unui partid de 12 procente, are deja sub picioare covorul roșu prezidențial. Nu are încă cetățenie română, și asta chiar pare a fi o problemă delicată pentru el câtă vreme oameni dintr-un anumit serviciu secret ezită să-i dea undă verde în această privință. În plus, mai are și un proces de conflict de interese, amânat strategic la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru un împrumut pe care i l-a acordat, în campania din 2020, Răzvan Negrișanu, pe care, între timp, l-a susținut în poziția-cheie de președinte al Comisiei de Urbanism a Consiliului Local Timișoara.

Dar toate astea, într-o țară ca România, s-ar putea rezolva în cele din urmă, fără mari bătăi de cap. Îi ajută pe acest tip de politicieni să treacă peste orice fel de impediment tradiția ascunderii rahatului sub preș, ordinul politic pe unitate, acceptarea din exterior, dacă interesele o cer. Ce te faci însă atunci când lucrurile arată tot mai prost în România și peste tot prin Europa când vine vorba de exprimarea votului popular?

Sufocați de spectrul sărăciei și de „nesfârșitele primejdii” — vorba titlului minunatului roman scris de Mircea Horia Simionescu — care plutesc prin aerul lumii actuale, europenii încep să voteze masiv candidații dreptei extreme. S-a întâmplat foarte recent în Cehia, o țară în care, apropo, salariul mediu este de 2.000 de euro net, iar sondajele de opinie actuale, date publicității în state precum Franța, Germania și Anglia, arată că Bardella, Alice Weidell și Nigel Farage ar câștiga alegerile parlamentare în țările lor, dacă acestea ar avea loc mâine.

Necazul cu Fritz este că partidul său, care are și oameni de calitate, inclusiv în actualul guvern, pare a fi tot mai tare în contratimp cu valul masiv al cetățenilor care s-au săturat de asediul migranților, de cedări sociale și identitare de toate culorile și de politici economice pur și simplu ruinătoare pentru viețile lor.

Cazul Franței, unde Emmanuel Macron a îngropat toate așteptările posibile și imposibile, încât a ajuns la nici 10 la sută susținere populară, arată, indubitabil, că linia roșie a democrației participative a fost depășită iremediabil.

Ca să revenim la subiect, mă tem că domnul Fritz nu ne-a lămurit nici în clipa de față ce orientare ideologică are, în fapt, partidul său. Pare în continuare progresist până în măduva oaselor, mânat de un amalgam aiuritor de idei și orientări, ce aparțin curentelor neomarxiste și ultraecologiste, care tot de la o stângă obosită și tot mai repudiată prin toată lumea se revendică.

Și atunci, rămâne întrebarea: pentru ce se pregătește actualul primar al Timișoarei, cu adevărat? Într-o lume atât de învolburată, nu i-ar strica să-și facă, înainte de toate, treaba de primar al Capitalei Banatului, în loc să viseze cai verzi pe pereți și vrejuri imaginare de fasole, pe care să se cațere, precum micul și naivul Jack, în palatul tot mai iluzoriu al puterii prezidențiale.