Despărțirea de Anglia

450

Am ținut cu Anglia. Știu că majoritatea dintre cei care citiți acest editorial ați ținut cu Italia. Recunosc, eu am ținut cu Anglia până în semifinala cu Danemarca, atunci când arbitrii din camera VAR au inventat un penalty contra bunului simț. Unul cu sexul incert, așa cum sunt fetușii lingvistici inventați de noua corectitudine politică.

Da, am ținut cu Anglia fiindcă inventatorii fotbalului păreau să mai fie, la un moment dat, singura echipă cu urme din placenta Pruncului-Fotbal născut peste Mânecă.

Am ținut cu Anglia poate fiindcă mi se părea că liturghia pe care ei o cântă minimum 90 de minute pe terenurile lor cu gazon din iarbă nobilă seamănă, mai degrabă, cu un dans războinic în care atacanții sar atât de sus în careul advers de parcă ar pleca spre Indii, prin cer.

Am ținut cu Anglia și fiindcă mi se părea, mi se pare că Brexitul lor — un fel de ofsaid nefericit și nătâng — ar fi fost puțin îmblânzit de această revenire. Cam așa cum, de sute de ani, five o’clockul lor catifelează ceaiul negru cu un alb de lapte mănos.

Am ținut cu Anglia poate și fiindcă, așa, după o victorie pe Wembley, monarhia și-ar mai fi pansat rănile de la Ăla micu plecat în America și de după moartea prințului consort Philip. Și îmi și imaginam cum englezoii ăștia în supradoză de bere privesc din pub-uri, cu lacrimi în ochi, cum Regina lor îi înnobilează pe toți componenții echipei în frunte cu stafful tehnic, poate un mic titlu „sir” revenindu-i și maseurului fiindcă, nu-i așa, la rându-i, a pus și el umărul să ajungă trofeul acasă.

Am mai ținut cu Anglia, dar foarte puțin, chiar în primele minute de după victoria italienilor fiindcă mi s-a părut o tristă și nedreaptă ironie ca tocmai jucătorii ei de culoare să rateze. Și poate că aș mai fi ținut și acum dacă nu ar fi urmat un gest din smârcurile unei atitudini de huligani.

Da, toate astea au pierit ca prin vis încă din clipa în care inventatorii fair-play-ului s-au făcut de râs atât de jalnic încât aproape că îmi este rușine pentru ce am gândit frumos despre ei: toți jucătorii din lot și-au smuls medaliile primite pentru locul secund. Or, un asemenea gest e unul înmiit jignitor: pentru echipa adversă, pentru UEFA, pentru toate echipele participante, pentru sponsori, pentru public, pentru telespectatori și chiar pentru fanii englezi. O mârlănie comparabilă doar cu gestul lui Ronaldo de la conferința de presă, atunci când a dat la o parte o sticlă de Coca-Cola, numai că Ronaldo nu înseamnă nici măcar o țară, darămite un imperiu.

Ce dezamăgire imensă, ce neînțelegere flagrantă a unor valori, ce coborâre abruptă într-un comportament primitiv tocmai la capătul unui turneu ce sărbătorea, mai ales, nu doar sportul-rege, ci revenirea în arena lumii a omului între ceilalți oameni.