Ca în fiecare an, Școala de vară de la Tușnad a constituit ocazia și locația perfectă pentru prezentarea proiectului politic al lui Viktor Orbán, a stadiului bătăliilor politice, respectiv a mesajului „discret“ către partidele de opoziție. Acestea nu au întârziat să reacționeze, intrând în tradiționalul – deja dialog transfrontalier, cu premierul clamând a vorbi cel puțin maghiarilor de pretutindeni în timp ce opoziția se adresează publicului din țară.
Între timp, Polonia a revenit în stradă, de data aceasta pentru mai bine de o săptămână de proteste împotriva tentativei de modificare a unor legi ale justiției, menite să aducă sistemul judiciar sub control politic și să pună serios în discuție mecanismele democratice consolidate cu atâtea eforturi.
În ambele situații se invocă nevoia de reformă, de întărire a statului (!?), modernizarea serios întârziată dar și neamestecul în treburile interne, respectiv raporturile cu legislația Uniunii Europene. Dincolo de fapte și orgolii, se poate simți căutarea unei noi paradigme, unei alte modalități de abordare a politicului, cu toate exagerările, erorile sau dubla măsură de neevitat. Se mai adaugă, în fiecare caz, o doză de populism menit a colecta voturi precum și voluptatea de a pune la lucru frustrările specifice prin atacuri împotriva a tot ce mai poate cenzura alunecarea în autocrație. Le vom prezenta pe rând!
Viktor Orbán a prezentat un discurs bine ticluit retoric și strategic, în jurul ideii de viitor al Europei/Uniunii Europene. Convulsiile construcției continentale devin tot atâtea ocazii de a formula diagnostice și propuneri de reforme, cu ținta declarată a unei Uniuni puternice de state puternice. În acest context, Europa – spune premierul maghiar – ar trebui preluată din mâna birocraților de la Brusseles și a imperiului lui George Soros, și redată oamenilor! Instituțiile comunitare sunt acuzate de a fi derogat mult de la sensul Tratatelor fondatoare, astfel încât ele ar trebui refomate tocmai spre a se reveni la scopul pentru care au fost create. La ora aceasta – și criza migranților a demonstrat pe deplin – instituțiile s-au decuplat de nevoile europenilor, lucrând deseori împotriva lor prin actele normative sau, indirect, prin sancționarea – inchizitorială – a statelor care se opun. Exemplul adus este recomandarea inclusă într-un pretins „Plan Soros“ de a se acorda fiecărui migrant suma de 15.000 euro pe an pentru a se putea integra în societatea europeană. O sumă cu mult mai mare decât venitul mediu obținut de cetățeanul maghiar din muncă legală (și nu numai de el, am putea adăuga).
Reforma Uniunii ar conduce în primul rând la redobândirea suveranității de către fiecare stat membru care, la rândul său, ar putea depune eforturile necesare în a deveni un stat puternic. Trecând sub tăcere posibila interpretare a suveranității (depline a) statelor tocmai ca o piedică în calea unei Europe unite, nemaivorbind, deci, despre sensul primar al Tratatelor fondatoare, Viktor Orbán a enumerat caracteristicile definitorii ale unei țări puternice. Acestea ar fi creșterea economică sustenabilă, creșterea demografică, respectiv asigurarea securității naționale. Primul obiectiv ar justifica naționalizarea unui număr important de companii „privatizate fără motiv“, astfel încât statul să poată asigura locuri de muncă tuturor celor ce doresc să muncească, să-și lărgească baza de impozitare și să aibă la dispoziție suficiente mecanisme pentru promovarea politicilor publice. Creșterea natalității spre 2.1 copil pe familie este modul declarat de a asigura menținerea biologică a națiunii – și implicit, alternativa la integrarea migranților. Iar obiectivele de securitate națională cuprind lupta împotriva terorismului, protejarea frontierelor precum și consolidarea identității culturale. Dacă primul reprezintă o țintă de netăgăduit, frontierele simbolizează un punct extrem de fierbinte din încleștarea împotriva Brusseles-ului, acuzat că nu a plătit întreaga sumă deja cheltuită pentru consolidarea granițelor Uniunii. Nu poți fi acuzat de lipsă de solidaritate atâta timp cât depui eforturi umane și materiale și nu ți se returnează costurile aferente. În plus, soluția migranților este contrazisă de Viktor Orbán tocmai în baza identității/diferenței culturale care nu ar permite integrarea acestor oameni în societatea gazdă. În opinia sa, venirea migranților nu este proba admirației lor pentru cultura europeană, ci modalitatea prin care se încearcă subminarea, apoi modificarea acesteia.
Dincolo de înaintarea a două propuneri corecte, credem noi, anume integrarea într-un oarecare orizont de timp a tuturor țărilor din Balcani, respectiv încheierea unor „convenții istorice“ cu Turcia și Rusia, (Ucraina nu intră în calcule!), rămân din acest discurs câteva piruete care merită a fi deconstruite. Una ar fi deja menționata recuperare a suveranității de către statele membre, în sine o contradicție cu Tratatele fondatoare, împingând Uniune mai mult către o organizație de state decât spre visul – poate prea timid pronunțat – al integrării profunde sub forma unei federații sau unei construcții politice în curs de definire.
Apoi, statele puternice ar avea si voci puternice la Brusseles, ceea ce deocamdată, este postulat în Tratate dar deseori încălcat de un grup de state occidentale. În fapt, Viktor Orbán caută legitimare pentru a face vocea Ungariei, eventual a Europei Centrale să fie luată în calcul. În cazul migranților, ar fi fost suficient ca această voce să fi fost auzită (la timp) astfel ca o soluție comunitară să fi fost adoptată spre binele (spre solidaritatea expresă) a țărilor imediat afectate. Nu a fost așa. Mai curând, s-a cerut solidaritate pentru ca statele vestice să câștige timp, pe cheltuiala socială și financiară a „Estului“. Dintr-un alt punct de vedere, afirmarea identității culturale a Europei Centrale ar contrazice teoria dominantă cu privire la statutul periferic al acestor societăți, la înapoierea lor economică și deci culturală (Daniel Chirot, E. Wallerstein, Stein Rokkan). Atunci, într-adevăr „noi, luptătorii pentru libertate din cealaltă parte a Cortinei de fier am putea avea ceva important de spus Europei“ – sublinia Viktor Orbán la Tușnad, reiterând dezideratul unor Bronislaw Geremek ori Milan Kundera.
Două alte idei, cumva întrepătrunse, pot fi desprinse și ar merita o analiza mult mai consistentă decât spațiul acestui articol: raportul între elitele europene și populația statelor membre, respectiv criza ideologiilor politice. Dar și aici, gândul a alunecat peste câteva detalii! Pentru Viktor Orbán, elitele reprezintă birocrația comunitară, oameni ai unui sistem, în timp ce intelectualii neînregimentați nu sunt nici măcar suspectați a avea o poziție de mijloc, poate ofertantă sub aspectul soluțiilor. A fost cazul alegerilor parlamentare din Polonia anului 2015, acolo unde au fost recunoscuți drept combatanți doar liderii Platformei Civice, respectiv omul de rând. Sfera mediană a societății scapă calculelor de campanie și, în același timp, subminează clasicul clivaj dreapta/ stânga. La mijlocul profilului social au apărut alte teme, nevoi, întrebări, pentru care probabil elita tradițională este nepregătită și, cu siguranță, simplificările clamate de oamenii simpli sunt demult depășite. Între extremele spectrului social s-a consolidat o societate paralelă, cu lecțiile învățate și cu obiective cumva aparte.
Tocmai înaintea vacanței parlamentare, Jaroslaw Kaczynski și partidul Lege și dreptate pe care îl conduce, au încercat o reformă a sistemului judiciar din Polonia, declarată a fi o deschidere a „corporației judiciare“ (Zbigniew Ziobro, ministrul Justiției) spre popor, printr-o „infuzie cu oxigen democratic“… Poporul nu a savurat infuzia și a ieșit în stradă în fiecare zi, începând cu duminica de 16 iulie, în Varșovia și în toate marile orașe, spre a protesta. Sutelor de mii de polonezi li s-au alăturat indignați în orașe din țările vecine, precum Germania (Berlin) și Ucraina (Lviv).
Care era formula chimică a oxigenului democratic? Un pachet de trei legi, promovate în regim de urgență în Sejm, apoi trecute la ceas de noapte prin Senat, dar deocamdată oprite de președintele Andrzej Duda prin veto. Aceste acte normative se referă la reforma Consiliului Național al Magistraturii, numirea magistraților la curțile locale și regionale, respectiv, funcționarea Curții Supreme și a Registrului Național Judiciar. În primul caz, odată cu adoptarea legii, ar fi demiși toți membrii Consiliului, cu excepția celor propuși de partidul de guvernământ și aprobați de președinte. Lor li s-au adăuga doar magistrați agreați de putere, urmând aceeași cale procedurală. Este vorba despre 15 dintre cei 22 de membrii. Ministrul justiției, care este și procuror general, ar dobândi competența de a numi sau revoca judecătorii și procurorii curților inferioare, fără apel la Consiliul Magistraturii, deoarece acesta este un organism lipsit de legitimitatea unui scrutin popular, în timp ce ministrul este rodul alegerilor… Curtea Supremă și-ar reduce componența de la 87 la 32 de judecători, cărora li s-ar adăuga 12 într-un „Departament de disciplină“… Cu toții ar trebui să aibă acordul ministrului pentru a rămâne în funcție, acuze precum neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor din fișa postului putând fi aduse oricând, oricui, precum în Republica Populară Polonă! (Professor Adam Strzembosz). Mai grav este faptul că președintele Curții Supreme îndeplinește rolul de șef al Tribunalului de Stat, singurul abilitat să judece cauzele în care sunt implicate persoane cu funcții înalte în stat. Iar ținta este fostul premier Donald Tusk, actualmente președinte al Consiliului European, aflat la al doilea mandat, dar acuzat de Jaroslaw Kaczynski de colaborare cu Kremlinul în doborârea avionului prezidențial polonez în aprilie 2010, în apropiere de Smolensk.
Curțile locale și regionale au și rolul de a interpreta constituționalitatea normelor juridice, astfel că plănuite norme anti-constituționale ar trebui să producă efecte în teritoriu, cu scopul de a limita mandatele autorităților locale (autonome!) spre a fi numiți acolo susținători ai partidului la putere. În egală măsură, Curtea Supremă este singura competentă a se pronunța asupra rezultatelor unui referendum ori scrutin electoral. Conform Washington Post, ar fi în lucru proiectul de convocare a alegerilor anticipate chiar în această toamnă, cu scopul de a întări majoritatea parlamentară a PiS – partidul lui Jaroslaw Kaczynski și a face posibilă amendarea Constituției în 2018. Cu siguranță nimeni din anturajul puterii nu se îndoiește de fezabilitate, de oportunitate ori de reușită, ei vorbind în numele poporului sătul de elitisme și de avertismentele de la Brusseles…
Este cert că poporul dorește altceva decât liderii, altfel nu ar fi umplut străzile cu proteste atât de ample – se zice că ar fi cele mai ample de la căderea comunismului… Dar a te erija în vocea poporului doar pentru a-ți bifa propria agendă, nu se numește nici populism, nici conservatorism, nici protejare a valorilor tradiționale. Până la urmă, fiecare actor din ecuația politică dorește ceva concret. Oamenii par a se fi îndepărtat de naivități și vise pe termen lung. Dar nu există dialog pentru a se realiza un inventar al așteptărilor, al cererii, iar politicienii prestează pe stoc. Oferta lor e departe de a avea căutare, poate în primul rând, pentru că paradigma socială s-a modificat în timp ce ei se luptau pentru putere!
Aflat zilele acestea la Tusnad, Viktor Orbán întreba dacă peste câteva decenii, Europa va mai fi a europenilor. Se referea preponderent la venirea migranților. La „de-creștinarea“ Europei. Adăugăm noi că Europa poate să nu mai fie a europenilor și fără musafiri, câtă vreme lideri precum Jaroslaw Kaczynski, autodeclarat apărător al catolicismului, sfidează avertizarea venită chiar dinspre Biserica Catolică și propune/impune norme neconforme cu sistemul de valori acceptate de societate. Reformarea statului, a instituțiilor, a culturii societale nu poate reîncepe de la zero, cum și-ar dori liderii, ori de câte ori se primenește clasa politică. Sau, dacă se întâmplă astfel, societatea nu se va regăsi în noul context și va evita jocul politic. Chiar dacă Ungaria va proteja Polonia la Brusseles, problema este mult mai profundă! Clasa politică se ascunde după proceduri și clauze legale, dar hăul care o desparte de realitatea socială cuprinde o lungă listă de teme nerezolvate în materie de cultură instituțională, reformă autentică a culturii juridice și, prin ea, a normelor în vigoare, comunicare socială sau formularea unui set de valori de la care să nu se poată abdica.