De ce avem nevoie de o nouă legislație pentru comunitatea de informații?

376

Momentul politic pe care îl trăiește astăzi România este unul foarte dificil. Proximitatea războiului desfășurat în țara vecină, corupția generalizată de prin instituții, disoluția autorității, compromiterea ideii de diplomă universitară, o presă în a cărei independență și, implicit, obiectivitate nu mai crede nimeni și o depreciere vizibilă a nivelului de trai al majorității românilor sunt culorile tabloului trist și scorojit sub care stă scris — cu litere parcă zgâriate — „Statul Român”. O producție plastică menită a-i îngrijora pe cei foarte puțini dintre noi care și-au păstrat capacitatea de a înțelege ce anume ni se întâmplă. În acest context, a (re)devenit de actualitate delicata chestiune a înnoirii legislației privind comunitatea de informații.

În România, comunitatea de informații este alcătuită dintr-o suită de servicii secrete, între care își găsesc locul cel puțin următoarele: Serviciul Român de Informații (înființat prin Legea nr. 14/1991), Serviciul de Telecomunicații Speciale (înființat prin Legea nr. 92/1996), Serviciul de Informații Externe (înființat prin Legea nr. 1/1998) și Serviciul de Protecție și Pază (înființat prin Legea nr. 191/1998). Toate aceste servicii au atribuții care privesc ordinea publică și siguranța națională. Și toate sunt încadrate cu un personal militarizat sau gradat.

Dacă privim cu atenție la actele normative mai sus evocate, observăm, din capul locului, faptul că ele sunt, înainte de orice, foarte vechi.

Serviciul Român de Informații — vedeta suitei de mai sus, pentru că de acest serviciu a auzit aproape toată lumea — a fost înființat printr-o lege adoptată cu mai bine de 30 de ani în urmă, în urma tristelor confruntări etnice româno-maghiare consumate cu precădere în martie 1990. A devenit notorie împrejurarea că înființarea acestui serviciu s-a făcut, în bună măsură, prin reactivarea cadrelor din „vechea securitate”, aceea care îl servise pe Nicolae Ceaușescu și care nu a avut nimic împotrivă să-l servească pe „mai democratul” Ion Iliescu. Dar vremurile s-au schimbat. Între timp România a intrat în N.A.T.O., în 2004, și, mai apoi, în Uniunea Europeană, în 2007, iar ansamblul de prerogative ale Serviciului Român de Informații a fost scris și rescris în nenumărate rânduri, în forma unor cârpeli ale mai vechi Legi cu nr. 14/1992. Scandalurile generate de activitatea acestui serviciu s-au ținut lanț. Ba serviciul întocmea acte de urmărire penală, deși Constituția nu îi recunoștea această competență. Ba același serviciu intra „cu bocancii” prin dormitorul vreunul magistrat sau al vreunui politician „care deranja”, fără a fi foarte clar pe cine și de ce. Ba ofițeri din conducerea serviciului afișau o bunăstare inexplicabilă sau, în orice caz, dificil de justificat. Ba același serviciu se preta la racolări dintre civili, ceea ce, în viziunea unora, nu era tocmai moral și/sau legal.

La rândul său, pe vremea când era condus de dl Mihai Răzvan Ungureanu, Serviciul de Informații Externe a alunecat, la un moment dat, în mijlocul unui scandal legat de niște achiziții de creme, săpunuri și prezervative, produse despre care se afirma prin presă că fuseseră cumpărate mult prea scump și că, oricum, nu ar fi fost necesare unei asemenea instituții.

De Serviciul de Telecomunicații Speciale ce să mai zic? Era o vreme când niciun scandal electoral — legat, îndeosebi, de rezultatul alegerilor — nu ocolea această instituție.

În sfârșit, Serviciul de Protecție și Pază este acela care pretinde că are grijă de Președintele în exercițiu al acestei țări și care, suplimentar, ba îi păzește, ba nu-i păzește pe foștii Președinți ai României, în ale căror gânduri n-ar trebui să intre nici măcar aliații noștri și, cu atât mai puțin, inamicii pe care, din păcate, îi are această țară.

Breviarul de mai sus are rolul de a susține o idee: comunitatea de informații are neapărată nevoie de o reformă legislativă serioasă. Numărul și identitatea fiecăruia și a tuturor serviciilor secrete din această țară sunt împrejurări care se impun a fi în mod categoric clarificate. Statutul personalului (militar ori civil) acestor servicii trebuie scris cu mare grijă pentru detalii: (i) cum te poți angaja într-un serviciu secret; (ii) ce pregătire academică, sportivă sau de altă natură ți se poate pretinde; (iii) care este statutul pe care îl dobândești printr-o astfel de angajare (funcționar public sau contractual) și care este parcursul de carieră al celor angajați în astfel de servicii; (iv) cum anume poți trece — prin transfer sau în alt mod — dintr-un serviciu secret în alt serviciu secret; (v) care îți este remunerația și la ce drepturi salariale suplimentare ești îndreptățit în ipoteza în care ai optat pentru o carieră profesională într-un serviciu secret; (vi) când și în ce condiții te poți pensiona. Mai apoi, legislația aferentă comunității de informații trebuie să stabilească cu claritate competențele fiecărui serviciu, insistând asupra partajului de competențe între toate serviciile secrete înființate. Totodată, noua legislație trebuie să construiască mecanisme credibile de control parlamentar asupra activității serviciilor secrete, fără a compromite discreția specifică activității desfășurate de ele. În sfârșit, noua reglementare trebuie să stabilească dacă și în ce mod aceste servicii pot desfășura activități cu caracter economic (sau aducătoare de profit) și care poate fi destinația ce poate fi dată sumelor de bani astfel obținute. În sfârșit, noua legislație chemată să reglementeze organizarea și funcționarea comunității de informații trebuie să stabilească dacă, în ce mod, în ce condiții și cu ce precauții oricare dintre serviciile secrete din această țară poate recruta — dintre civili — colaboratori temporari sau ad-hoc, atunci când interesele de securitate ale României ori pericolele la care este expusă ordinea de drept pretind a fi făcute astfel de recrutări.

În rest, ca orice jurist, cred și eu că Patria ante omnia și că salus rei publicae suprema lex.

 

LĂSAȚI UN MESAJ