Crocodilul francez și lacrimile lui umanitare

121

Administrația Trump a început cu stângul, drept pentru care Stânga îi cântă deja prohodul. Las’ că și de-ar fi’nceput cu dreptul, Stânga tot asta ar fi cântat, fiindcă dorința celor care au pierdut alegerile de a-l vedea pe Trump eșuând subminează dorința lor ca țării să-i meargă bine.

Privesc, ascult și citesc ce spun și „mijloacele de informare în masă” de prin alte părți ale lumii și majoritatea lor dau drept sigură pieirea democrației în America. Se bocește la capul muribundei mai abitir decât la înmormântarea lui Fidel Castro. Lacrimile curg șiroaie și albiile aproape secate ale unor mari fluvii ale lumii revin la viață.

Dintre toți crocodilii, cel francez mi se pare că produce lacrimile cele mai mari și mai grele – un fel de ghiulele de tun din secolul al XIX-lea. Există un amestec de ridicol și aroganță franțuzească care mă calcă pe nervi, așa că, după o jumătate de oră, schimb canalul.

Să te afli într-un dezastru social greu de egalat, cu atacuri teroriste de la Paris până pe Croizetă, cu orașe asediate, incapabilă să asiguri integrarea milioanelor de imigranți pe care i-ai tot primit doar spre a-i împinge să devină praf de pușcă, dar să mori de grija încălcării drepturilor omului (y compris  a „dreptului” de a intra legal ori ilegal în „America lui Trump”, cu gânduri bune sau rele, nu contează) este o performanță care pune în umbră istorica Liberté, Égalité, Fraternité!

Mă uit la un interviu cu Bernard-Henri Lévy.

Îmi amintesc cum, prin anii ’70, citeam o carte de-a lui într-o noapte, pentru ca dimineața să o pot „da mai departe”, fiindcă „La barbarie à visage humain” nu se găsea în librăriile românești, așa cum „noii filozofi” (Bernard-Henri Lévy, André Glucksmann, Jean-Paul Dollé sau Christian Jambet), proveniți chiar din stânga franceză, nu erau de găsit în bibliografiile oficiale din România stângii atotștiutoare.

Mă revăd întâlnindu-l la Paris pe André Glucksmann (pentru a-i mulțumi că iscălise o scrisoare în sprijinul meu adresată lui Ceaușescu) și cerându-i numărul de telefon al lui Lévy – tot pentru a prezenta mulțumiri.

Azi văd un Lévy cu un comportament de playboy politic, un filozof de o inteligență strălucită capitulând în fața activistului de o stranie suficiență, vorbind cu aplomb despre orice și mai ales despre pericolul în care se află America intrată pe mâna lui Trump. Tocmai făceam o pauză din cititul unei cărți care dă și ea drept „sigură” (cum altfel?) o altă tragedie: Islamizarea Franței – fapt aproape împlinit.

***

Mă sună prietenul „Mitică”. Ca și mine, în adolescență își îmbunătățea franceaza citind ce se găsea la chioșcurile de difuzare a presei din București — L’Humanité și France Footbol. Îmi amintesc și azi o copertă a revistei din urmă: cvartetul de vis Fontaine – Kopa – Vincent – Piantoni.

„Ți-am trimis ceva pe e-mail”, îmi spune „Mitică”, omul care m-a purtat cu avionul său particular prin/peste toată Brazilia la ultimul Turneu Final al Campionatului Mondial de fotbal. Mai schimbăm o vorbă, două, cântăm și noi prohodul unei mari echipe, F.C. Barcelona, și ne luăm la revedere. Deschid poșta electronică. Găsesc mesajul de la „Mitică”. Deschid și documentul atașat.

Măi, să fie!

Franța lui 1957. Premierul țării este socialistul Guy Mollet. Fernand Iveton, condamnat la moarte pentru terorism, face apel. Apelul este respins de tandrul ministru al Justiției, un domn pe nume François Mitterrand. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, Iveton este executat prin… ghilotinare.

Alo? Parisul? Give me a break!

***

Întorcându-mă de unde am pornit – Administrația Trump și debutul ei extrem de problematic— îmi doresc ca respectiva administrație să ilustreze spusa lui Winston Churchill: „You can always count on Americans to do the right thing – after they’ve tried everything else.”

Nu de dragul lui Trump, ci de dragul unei națiuni căreia prea mulți se îmbulzesc azi să-i dea lecții. Chiar și cei care vin cu lecția de-acasă cam nefăcută și uitând de câte ori au apelat la ajutorul acestei mari democrații aflate, după unii și alții, mai tot timpul „pe cale de dispariție”.

LĂSAȚI UN MESAJ