Corupția și disiparea încrederii în partide și ideologii

609

În seara zilei în care scriu aceste rânduri, fostul ministru al sănătății, dna Sorina Pintea, se găsește în arest preventiv, măsură dispusă de Tribunalul București, la cererea Departamentului Național Anticorupție, pentru presupuse fapte de luare de mită. Impresia lăsată de faptele imputate dnei Pintea este una deplorabilă. Senzația pe care o resimt, cu o intensitate fizic dureroasă, este aceea că mai toată lumea politică este coruptă și murdară și că, de fapt, societatea românească este condamnată să băltească în lumea putredă construită de ei — politicienii — pentru noi — cetățenii anonimi ai acestei țări. Că veni vorba: latinescul corruptio trimitea la înțelesuri precum putreziciune, depravare, pervertire, venalitate.

Desigur, dna Pintea se bucură de prezumția de nevinovăție, pentru că rigorile statului de drept impun recunoașterea acestui beneficiu în favoarea oricărei persoane, până la pronunțarea, la adresa acesteia, a unei hotărâri definitive de condamnare. Dar această elementară lecție de drept, pe care m-am străduit să o învăț (deși, nici dreptul penal și nici cel procesual penal nu m-au atras foarte tare în timpul studiilor universitare urmate), nu-mi poate îndepărta de pe cerul gurii greața resimțită de când presa mi-a livrat episodul Pintea. Sub condiția ca faptele reținute de procurori să fie confirmate de judecători, printr-o definitivă hotărâre de condamnare, secvența Sorina Pintea nu este decât un alt sordid eveniment, dintr-un îndelungat șir de întâmplări similare în care au fost implicați politicieni români, de la dreapta la stânga eșichierului nostru politic.

Până la urmă, faptele reproșate dnei Pintea (și care, eventual, vor fi dovedite) sunt de un grotesc evident. Această doamnă pare să se fi vândut și să fi vândut interese publice cu o ușurință specifică unui traficant ordinar; fără o minimă decență, la lumină, în sediul unui stabiliment public de sănătate și în văzul a cel puțin încă unui angajat al spitalului pe care dna Pintea pretindea că îl conduce în interesul comunității locale pe care acesta ar fi trebuit să o deservească.

Faptele dnei Pintea deschid — pentru a câta oară? — răni mai vechi și mă fac să mă întreb dacă nu cumva dl Traian Băsescu, uitând de propriii săi tovarăși de drum politic, avea dreptate atunci când ne spunea că Partidul Social-Democrat (condus la acea vreme de dl Victor Ponta) este un partid profund corupt. Nu fac parte dintre aceia care să creadă că morbul corupției i-a atins și i-a pătruns incurabil numai pe social-democrați. De-a lungul ultimilor 30 de ani, prin intermediul presei, am avut ocazia să contabilizăm corupți în mai toate forțele politice, care, într-un fel sau altul, au intrat în ecuația exercițiului puterii. Țărăniști, social-democrați, liberali, democrat-liberali, peremiști, udemeriști… de peste tot, unul, doi sau mai mulți au reușit să-și facă de râs formațiunile politice din care proveneau, să le anatemizeze și să ne facă pe noi, muritorii de rând, să strângem din dinți ori să scăpăm o înjurătură, împresurați fiind de disperarea că, în curând, niciun partid nu se va mai putea lăuda că nu are propria sa colecție de condamnați.

De fapt, acesta este adevăratul pericol generat de numeroasele fapte de corupție cu care am avut neșansă să fim contemporani: ca omul de rând, votantul, contribuabilul, destinatarul acțiunii publice să ajungă la saturație și să înceapă să creadă că democrația de factură liberală nu mai este viabilă și că ea ar putea fi sau ar trebui să fie înlocuită cu un regim politic autoritar (mai „brun” sau mai „roșu”).

Cum să mai crezi în democrație, când mai toate partidele dau senzația unor grupuri infracționale organizate, al căror principal obiect de activitate este acela de a absorbi, în interesul și în buzunarele „protipendadei de partid”, fonduri publice sau sume de bani „chiuretate” din patrimonii private? Cu câteva decenii în urmă, orice partid era un vehicul esențialmente ideologic; ori de câte ori cineva, cât de cât instruit, se raporta la un partid politic, avea în vedere un anumit curent ideologic: socialist, social-democrat, creștin-democrat, conservator sau liberal. Și, în egală măsură, se mai raporta și la una sau mai multe personalități politice, cu „școala făcută la timp și la zi” și care puteau oricând dovedi o carieră profesională verificabilă. Astăzi, partidele sunt populate de sfertodocți, de oameni care abia reușesc să vorbească o „târâită” limbă română, care se tem ca dracul de tămâie de subjonctivul francez, de participiul german ori de englezescul prezent continuu și care pot justifica, după caz, un liceu la seral și o facultate tardiv urmată, grație liberalizării excesive a accesului la studii universitare.

Toți acești oameni — care sunt orice altceva, numai oameni politici nu — există grație Partidului. Căci, vorba lui George Lesnea, „Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare/ E-n pruncul din leagăn/ Și-n omul cărunt,/ E-n viața ce veșnic nu moare”.

Partidul te pune director de spital, de școală, de inspectorat sau de alt serviciu deconcentrat, de regie autonomă sau de societate cu capital integral sau majoritar de stat ori de unitate administrativ-teritorială și, la nevoie, dacă trebuie, judecător de Curte Constituțională, consul, membru în vreun consiliu de administrație ori în vreo funcție la Curtea de Conturi, la Consiliul Național al Audiovizualului, la Consiliul Economic și Social sau unde anume s-o mai nimeri.

Dar Partidul nu face niciodată aceste lucruri gratis. Oferindu-ți un job bun, el te captează într-o relație sinalagmatică și pretinde să fie răsplătit; vrea bani, pentru a trăi, dar și pentru a face față exorbitantelor campanii electorale. Cum anume îi obții tu, cel numit doar pentru că Partidul te-a iubit și a avut încredere în tine, nu mai e problema lui! E a ta! Și tot ale tale vor și eventualele consecințe!

Relația sfertodoctului cu Partidul nu este decât una parțial și temporar reciproc avantajoasă.

LĂSAȚI UN MESAJ