Este acum totul mai trist ca o sală de şedinţă unde mai mult de jumătate dintre cadre lipsesc. Pe scaunul şefului, o rază de soare întârzie. Exact cum era pe vremuri autobuzul ce-l aşteptam o după amiază întreagă. În timp ce eu cu alţi copii ne jucam roata sau săream şanţuri, mama şi cu alţii înjurau de numa buzdura ce nu mai venea odată.
Toamna, împreună cu prietenii, mergeam prin grădini la furat. Prune luam cu săculeţul, mere sau pere, cu pălăria sau căciula. Dacă erau câini prin preajmă îi luam la goană cu pietre.
Tovarăşa învăţătoare ne spunea la ore că toamna pleacă păsările călătoare. Ne scotea în curte, şi pe noroi şi pe uscat, şi cu glas cam trist ne zicea: „Vedeţi, sus, şirurile acelea, un fel de sfori, care sunt acum deasupra gării? Au drum lung de străbătut. Multe cad din zbor şi mor”… Noi ne uitam, ne mai înghionteam până când păsările nu se mai vedeau. Nu ştiam niciodată dacă era vorba de berze, cocori, rândunici. Tovarăşa nu ne spunea, în schimb ne gonea imediat în clasă ca să facem matematică.
Când se apropia toamna sau era chiar venită, mama punea murături. Castraveţi, ardei, varză, macriş. Spunea că pentru iarnă, când vom mânca cârnaţi, tobă, carne de porc. Dar noi, porc, n-am tăiat niciodată, iar murăturile, mai toate, le mânca tata şi cu tata-bun, căci lor le plăcea să mai dea cu păhărelul.
Tot toamna, mai pe la început (frunzele din pomi erau încă la locurile lor), mama, ajutată de-o vecină, făcea „spălăturile mari”, adică în două „şofeie”, vase de lemn cât casa, punea la grămadă cearşafe, feţe de masă, de pernă, lenjerii, plus tot soiul de haine. Turna peste toate apă fierbinte, săpun „cheia”, lichid şi, împreună cu vecina, cu cozi de mătură, frământau amestecul până nu mai puteau (Uh, spunea vecina, în izmenele astea o să mor). Apoi lăsau totul să stea aşa vreo câteva ore. Când scoteau produsele să le pună la uscat rămânea o apă ca un noroi. Mi-e greu să spun, dar eram tare murdari.
Tata nu era simţitor la frumuşeţile toamnei şi dormea în grădină ca un bivol când frunzele îngălbenite cădeau cu suspine în jurul lui. Cu mama, în schimb, era altceva. Ea se uita la fenomen şi adeseori spunea; “Ce bine se potrivesc toate astea cu o mămăligă. La cină asta mâncăm”…
Ştiu că într-o toamnă, tot aşa, cădeau frunze peste tot, fratele meu, cu un geamantan de lemn, a plecat în armată. Curând ne-a trimis de-acolo o poză, unde el, tuns zero, ţinea în mână o lopată, semn că era prins într-o acţiune de confecţionat şanţuri.
De câteva ori, tot toamna, am fost gonaci la vânători de iepuri şi mistreţi. Ce pregătiri se făceau, câtă agitaţie era în tot satul! Cu o seară înainte, noi, gonacii, grupaţi în echipe ne luam în primire parii, cu care urma, nu peste multe ceasuri, adică a doua zi în zori, într-o anumită zonă, aleasă, gândită de primar, să alergăm, să scoatem chiote, să batem tufele cu ciomegele din dotare pentru ca sălbăticiunile să se sperie şi să ajungă astfel în bătaia puştii. Tabloul era unic, pictură curată… totul îngălbenit, copacii, covoarele de frunze, bruma strălucind în primele raze de soare, mii de ace de argint, vânătorii în grupuri încălzindu-se cu ţuică, noi urlând şi pleznind în tufe şi din când în când, un iepure sau un mistreţ, ţâşş, de lângă picioarele noastre.
Tot toamna, când, aşa cum spun scriitorii, natura cade întristată, se lucra din plin la cazanele de ţuică. Primele „scântece”, ca să mă exprim aşa, de băutură, se scurgeau din ţevi pe la orele de prânz. Nu ştiu câţi se aşezau la rând ca să guste. Până seara mai toţi precum pulberea şi praful. Şi iarăşi un tablou, curată pictură… sus, pe cer, ardeau nu ştiu câte căruţe de stele, iar jos, prin sat, iarăşi nu ştiu câţi dormeau rostogoliţi prin şanţuri.
Dar astea au fost cândva, e ceva timp de atunci. Eu am plecat curând din sat, am terminat profesionala, am lucrat un timp, m-am înscris în Partid şi iaca, vine Revoluţia. Acum e acum, mi-am zis, am luptat în primele rânduri, am trecut prin vreo trei partide şi iată-mă ministru! Totul ar fi bine dacă un individ cu ceva legitimaţii la el, n-ar fi venit la mine şi nu mi-ar fi spus, ce zic, aproape poruncit, să fac într-o oră o compunere cu titlul „A venit toamna”…
La plecare, cu foile mele în mână, mi-a spus că în două zile voi afla rezultatul. Eu cred că am scris bine, atrăgător, am vorbit de păsările călătoare, de furatul prin grădini, de îngălbenirea frunzelor, de murături, de cazanele de ţuică, de părinţi, de tata-bun. Acum aştept, cum a spus individul, „rezultatul”…
Şi liniştit şi neliniştit, dar demn, cum îi stă bine unui luptător de prime rânduri, unde altundeva, decât la Revoluţie…