Comentarii incomode pe marginea alegerilor din Franţa

165

Alegerile din Franţa – prezidenţiale, urmate imediat de cele parlamentare –, deşi puţin comentate în România, pot schimba dramatic faţa Europei. Noi, românii, îi iubim şi îi comentăm doar pe cei mai puternici. Dacă, începând cu 1848 şi până în pragul celui de-al doilea război mondial, ne interesam aproape numai de Franţa şi eram franţuziţi până în vârful unghiilor, pentru că Parisul şi Imperiul Francez erau centrul lumii, alături de Regatul Unit, azi totul e american, sărbătorim comic Valentine’s Day şi Halloween, ultimul detaliu şi ultima impresie care ne vin de peste Ocean sunt mai importante decât viaţa reală submediocră în care ne zbatem.

Alegerile din Franţa, ziceam, pot fi decisive, mai ales după şocul numit Brexit, pentru toată Europa, deci şi pentru noi, care facem cumva parte din aceeaşi Europă. E poate necesar să vedem ce spun şi nişte connaisseurs de la faţa locului. Un interviu recent al savantului francez Emmanuel Todd (L’Origine des systèmes familiaux şi multe alte titluri dintre care unele au fost şi traduse în româneşte), publicat în Journal du Dimanche, în care se ocupă şi de alegeri, poate fi util pentru a înţelege ce urmează în Franţa şi, probabil, în toată Europa.

„Suntem în plină dezagregare a sistemului. Alegerile sunt o pură comedie. Constituţia celei de-a V-a Republici Franceze face, în teorie, din preşedinte un monarh. În realitate, Franţa e în Zona Euro, noi nu ne mai controlăm propria monedă, am pierdut controlul bugetului şi al deficitului şi, în plină globalizare, preşedintele nostru nu mai are nici o putere. Franţa este prizoniera unei Zone Euro al cărei patron e Germania. Oamenii confundă votul cu democraţia şi cred că a se exprima înseamnă a decide. Dar ar trebui ca votul să reprezinte naţiunea în întregul ei şi preşedintele ales să aibă o putere reală, iar acest preşedinte să-şi respecte alegătorii ca să fim într-o adevărată democraţie. Nici una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită. Alegerile primare ale dreptei au fost o mascaradă, cu un subelectorat atipic, bătrân şi bogat, care şi-a ales un fan al lui Thatcher cu 30 de ani întârziere. Pe de altă parte, un subelectorat de stânga l-a ales pe Benoît Hamon, cu versiunea lui despre un venit minim, un fel de salariu universal.  Mare sărbătoare mare! Totul e permis. Mulţumită lui Hollande, am aflat că nu mai avem executiv în Franţa. O să-l desemnăm pe cel care ne va reprezenta la Berlin.”

Ce spune Emmanuel Todd despre principlaii candidaţi ? Despre Emmanuel Macron (independent, fost consilier şi ministru al Economiei al lui François Hollande, fost angajat al Băncii Rothschild) : „Am urmărit şi eu dezbaterea televizată. I-am apreciat naturaleţea în mijlocul acelor rutinaţi ai politicii („vieux crabes”). Are o siguranţă extraordinară în a nu spune nimic. Dar are un program foarte clar, un amalgam al tuturor locurilor comune care circulă în sistemul bancar. Partea simpatică e că banca nu e rasistă. Cei care se ocupă numai de bani n-au nimic împotriva imigranţilor. Şi-apoi, şi el vrea să se supună Germaniei.”

Despre Benoît Hamon (Partidul Socialist al actualului preşedinte François Hollande): „Am un dispreţ cu totul special pentru Hamon din cauza discursului său despre o cantitate de muncă limitată, care ar trebui să ne facă să acceptăm că avem 10% din populaţie la şomaj şi să-i transformăm pe francezi în asistaţi social. Dar şomajul de 10% se datorează Zonei Euro. Benoît Hamon legitimează ideea că nu este nici o problemă cu euro. Hamon e un „submarin” al Inspecţiei de Finanţe şi al delorismului (teoriile europeniste ale lui Jacques Delors – n. n.). E un aparatchic arhetipal, care n-a muncit şi n-a produs niciodată nimic. E normal să nu creadă în muncă, asta nu i s-a întâmplat niciodată. Resimt discursul lui Benoît Hamon ca pe un factor de pasivitate şi de degradare morală.”

Despre François Fillon (Les Républicains, partidul lui Nicolas Sarkozy şi Alain Juppé, în tradiţia politică a lui Charles de Gaulle): „Ştim deja destule. Fillon trăieşte în lumea lui, iubeşte banii, n-are contact cu realitatea. Dar ceea ce rămâne scandalos e maniera în care dreapta n-a fost capabilă să scape de el. Ne plângem de barbaria din suburbii dar oare ne întrebăm ce efect moral are asupra tineretului o dreaptă zisă republicană care susţine un candidat anchetat pentru deturnare de bani publici şi escrocherie?” (Apropo de aceste anchete, François Fillon l-a acuzat pe preşedintele Hollande, direct şi la o oră de vârf, de fabricarea dosarelor sale prin instrumentarea instituţiilor statului. Dar parchetul a răspuns că acuzaţiile lui François Fillon sunt prea vagi pentru a deschide o investigaţie în privinţa unui eventual „cabinet noir” – n.n.)

Trebuie ştiut că Emmanuel Todd se vede pe sine ca un om de stânga, care în nici un caz nu va vota cu dreapta, oricare ar fi candidatul. Dacă va vota, îl va alege pe Jean-Luc Mélenchon, reprezentantul unei extreme stângi şi al Partidului Comunist. Pe Jean-Luc Mélenchon îl descrie ca pe „un om de stânga, curajos în chestiunea germană dar moale în ceea ce priveşte priorităţile : să scăpăm de morbidul euro şi să trecem la un protecţionism rezonabil. Mélenchon flecăreşte prea mult pe teme secundare, cum ar fi organizarea instituţiilor. Nu e realist în materie de geopolitică. Să ieşim din NATO? În nici un caz! Dacă vrem să scăpăm de Berlin, va trebui să ne sprijinim pe Washington. E chiar momentul în care trebuie să fim proamericani.”

Despre Marine Le Pen (Frontul Naţional, extrema dreaptă): „Marine Le Pen spune un adevăr: trebuie să ieşim din euro şi să practicăm protecţionismul. Dar condiţia esenţială a reuşitei pentru o schimbare atât de drastică ar fi solidaritatea naţională şi fraternitatea. Marea încercare trebuie abordată de toţi francezii dimpreună. Or, printre francezi există şi cei care sunt de origine arabă sau musulmană. Chiar înainte de marea încercare, Frontul Naţional scindează societatea.”

Tot vorbind despre Marine Le Pen, sociologul Emmanuel Todd explică propria sa atitudine : „Am luat îndestul apărarea francezilor de origine musulmană ca să fie limpede că o resping cu totul pe Marine Le Pen. Şi nu-i scuz nici pe alegătorii ei. Nu sunt om politic şi m-am eliberat de patriotismul meu naiv publicând cartea „Cine este Charlie?”. Nu mă mai simt obligat să spun că francezii sunt minunaţi. Elitele sunt catastrofale, dar şi poporul dezamăgeşte. […] Elitele trădează poporul, dar poporul e mediocru. Societatea franceză conţine mult egoism şi resentiment în toate straturile ei. Francezii reacţionează prost şi cineva trebuie să le-o spună. Dacă o ţin tot aşa, istoria îi va pedepsi printr-o adevărată pierdere a libertăţii şi o mare scădere a nivelului lor de trai.”

Să mai spunem că asemănările izbitoare cu situaţia de la noi nu sunt deloc întâmplătoare?…

LĂSAȚI UN MESAJ