Cinecronica | Tommaso: filmul ca o confesiune de viață

92
*** Local Caption *** Tommaso, Abel Ferrara, I/GB/USA/GR 2019, V'19, Features

Întrebați, personal, la proiecția filmului Tommaso, în cadrul festivalului Viennale, cât de mult reflectă producția cinematografică viața cotidiană a familiei, regizorul Abel Ferrara și a sa soție Cristina, originară din Republica Moldova, au șovăit și s-au arătat dispuși să ofere doar răspunsuri ocolite, subtile. Contrastual însă, ultimul film al controversatului regizor nu lasă mult loc de interpretat, oferind secvențe lungi, intime, încadrând ochiul devorator al camerei pe cele mai bine ascunse detalii și producând, astfel, prin abundență, o deziluzionare, o imposibilitate de a diferența realul de înșelătorie.

Marea schimbare se află, cu siguranță, în plasarea rolului de artist neînțeles maiestosului actor-cheie al regizorului, Willem Dafoe. Făcând abstracție de acest fapt, de la familia prezentată pe ecran, tânăra soție (Cristina Chiriac), vorbitoare de română cu puternic accent basarabean, și copila cuplului (Anna Ferrara), până la apartamentul din Roma, nu se face apel la obiecte diegetice doar în universul filmului; ele sunt elemente din viața reală a regizorului.

Urmărind viața americanului Tommaso, regizorul venit să locuiască la Roma, dornic de a fi mereu în trioul familiei sale și de a căuta un echilibru spiritual și fizic, acțiunea escaladează secvențial abrupt, nepăstrând însă momentele de climax pentru o lungă durată, apogeul și revenirea la uzual oscilând fără un tipar. Dorind a oglindi pe cât posibil realitatea vieții, aceste valuri sosesc fără prevestire și sunt observate printr-o filmare de proastă calitate, lipsită de artificialitate, nu numai ca urmare a bugetului mic, ci și cu intenția de a spulbera granița celor două dimensiuni. Sub iluzia vizionării unui film aproape documentar, a unei bibliografii, bruiaje, membre ale absurdului, încrețesc frunți, stârnesc ridicolul, ba chiar provoacă ieșiri din sala cinematografului…

Fost alcoolic, Tommaso ia parte la ședințe de terapie, unde, prin expresivitatea și carisma lui Dafoe, sunt redate narativ secvențe din viața anterioară a regizorului (ficțional sau chiar real?), secvențe încărcate de detalii răvășitoare. Totodată, el vizitează cursuri de limba italiană, având o relație foarte apropiată cu profesoara sa și petrece mult timp meditând. Față de cele două femei din viața lui, se arată exagerat de iubitor și grijuliu, ba chiar sufocant pentru tânăra fată, care ajunge să își folosească propriul copil ca pretext pentru izolarea față de partener. Suntem martori la dezvoltarea unei relații dintre tânăra Nikki și un italian, cei doi fiind observați de către Tommaso, care însă nu face nicio menționare, întărindu-și însă autoritatea (sau cel puțin încercând a o face).

Aparent încă traumatizat de trecut, Tommaso începe să aibă halucinații, observându-și fiica lovită de o mașină — scenă tulburătoare, în măsura în care își pierde aura subtilă, psihologic menită —, ca urmare creându-se imposibilitatea de a face diferența între realul filmului și producțiile psihicului său. Reacția lui Nikki devine, astfel, problematică, ea putând fi doar o fantasmă a regizorului, dar și finalitatea ei sadică. 

Un temperament impulsiv, Tommaso este însă foarte deschis față de cei din jur, oferind o abundență de detalii intime legate de viața lui familiară oricui se arată dispus, de la colegii de terapie, la un emigrant beat, care urlă în fața casei sale. În încercarea de a crea un film psihologic, o experiență a descoperirii se structurează în dialoguri lungi, lipsite de esență.

Dornic să șocheze, Tommaso nu se abține de la nuditate, de la scene fără logică și provocatoare de stânjeneală, personajele feminine, cu Nikki drept stâlp de referință, dar și tinerele participante la cursurile de actorie organizate de regizor fiind expuse mai mult ca obiecte de privit, de manipulat după bunul plac, precum niște margarete în mâinile marelui maestru încornorat și, la rândul său, infidel. Desigur, majoritatea reprezentantelor sexului frumos din film au suferit un abandon, un conflict în relația cu figura paternală…

Iconic în rolul său din The Last Temptation of Christ (r.: Martin Scorsese, 1988), Dafoe recreează emblematica scenă, apărând la finalul lui Tommaso răstignit pe străzile cosmopolite ale Romei, poate ca omagiu al vechii producții, poate ca gest politic, cultural, cauzat de profunde mișcări emoționale; finalul este, astfel, deschis, lăsând loc de interpretare. Abel Ferrara își anunță intenția de a folosi chiar scena originală ca epilog, actorul său încurajându-l să-și cerceteze propria imaginație și să producă ceva nou.

Tommaso a reușit să provoace, încă de la premiera de la Cannes, critici radicale, uitându-se, poate, caracterul inedit, ieșit din comun al regizorului filmului Pasolini. Se recomandă o deschidere a minții și o părăsire a preconcepțiilor, pentru a trata filmul ca pe o declarație cinematografică a absurdului vieții de zi cu zi, savurându-se astfel fiecare punct culminant și fiecare element banal în explorarea interiorului unui artist aflat într-o eternă căutare.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ