Cinecronica: The Father, inevitabilele semne ale unui proces de neevitat

40

Producția care a tulburat Oscar-urile, cu două premii din cele șase nominalizări primite și cu monumentalul Anthony Hopkins acceptând recunoscător, de la distanță, de la lăcașul de odihnă al decedatului său tată din Wales, distincția, este opera regizorului Florian Zeller, o călătorie melancolică printre efectele exterioare provocate de demență. Într-un rol care parcă îi extrapolează cariera, accentuându-i talentul actoricesc de neegalat, precum și tenacitatea de a jongla cu stări, capacitatea de a exploda în spontaneitate și cochetărie, dar și în deziluzie totală, Hopkins, ajuns la vârsta de 83 de ani, îl aduce la viață pe pensionatul inginer Anthony. Pornind de la piesa lui Zeller din 2012, producția cinematografică își atribuie rolul de artă vizionară cu care a înzestrat-o editorul Yorgos Lamprinos, reflectând stările delirante ale protagonistului în tehnica filmică și, totodată, producând confuzie în intelectul cinefililor, una accentuată și de coloana sonoră a lui Ludovico Einaudi, remarcat în Nomadland. Spațialul sobru al încăperilor cu tavanul înalt din apartamentul care se presupune a fi al lui Anthony — refugiul acestuia la bătrânețe — ar putea fi considerat o realitate bruiată constant de disipări, de producere a noi scenarii, de înlocuiri ale personajelor, de preluări de roluri și modificări de fir narativ.

Dramei efemerului uman i se pot atribui trăsături ale genului horror până în momentul lămuririi faptului că întregul joc psihedelic se petrece în mintea bătrânului. Caracterul acestuie, puternic, se luptă cu strarea sa până în clipa în care duritatea și seriozitatea bolii nu mai pot fi ignorate, nepermițând introducerea abuzivului necunoscut în cămin, nelăsându-se dominat de fiica sa, de îngrijitoare și, în special, de soțul celei dintâi. Flirtând și dansând, inventând ipoteza că ar fi un fost dansator de step, Anthony o atrage pe tânăra, noua asistentă, care pare, la început, să reziste, datorită meseriei, menajându-i stările, iluzia fiind însă abrupt spulberată, odată cu trecerea bruscă de la cochetărie la agresivitate, la injurii verbale și satiră. Principala victimă a bătrânului este fiica sa, interpretată de o acum blândă, tolerantă și dedicată până în ultima clipă părintelui, Olivia Coleman. Etern deconsiderată, comparată negativ cu sora ei Lucy, luată în derâdere când vorbește despre un posibil partener, umilită pentru docilitate, Anne este posibil să reprezinte o amenințare chiar mai mare pentru tată, decât acesta pentru ea, cel puțin pentru psihicul lui. Anthony trăiește cu siguranța că urmează să fie părăsit, că Anne se va muta, împreună cu soțul ei, la Paris, că își va pierde căminul și va fi mutat la azil. Pe de o parte, o avem pe Coleman, fiica singuratică, mereu pregătită să-și sacrifice timpul și emoțiile pentru tată, iar pe de altă parte — aceasta fiind interpretată de Olivia Williams — pe caea care vorbește cu soțul ei, Paul (Rufus Sewell ori Mark Gatiss, depinde de starea lui Anthony), despre condiția bătrânului, Paul fiind implicat în găsirea unui azil și în preluarea controlului total asupra căminului. Anthony este redus la o condiție bulversantă, absurd de răvășitoare, casa și familia, factorii care ar trebui să reprezinte siguranța și încrederea, fiind amenințate sub spectrul oprire dezechilibrului, necunoscutului, incertitudinii, protagonistul pierzând astfel orice stâlp de sprijin. Tocmai acesta este efectul pe care demența îl are asupracelor ce suferă de ea, și fiica, pe deplin conștientă de acest fapt, nu poate lua în nume de rău atacurile necenzurate… Cel puțin nu o face până în punctul, inevitabil, al cedării.

Timpul pare a fi comprimat în camerele claustrofobice, neaerisite, în ciuda spațialității remarcabile, trecerea timpului devenind imposibil de distins, orele pierzându-și semnificația. Anthony rămâne în pijama și întâmpină fiecare nou personaj, fiecare nouă situație, simpla încercare de a-și schimba îmbrăcămintea fiind permanent amânată, devenind imposibil de realizat, demonstrându-și, astfel, efemeritatea. Trecerea zilelor își dovedește brutalitatea abia în final, deteriorarea caracterului autoritar al personajului principal lăsându-se observată, Anthony fiind redus la o condișie complet infantilă, iar agonia sa este cu atât mai intensă, cu cât el își conștientizează demența. The Father își arată din primele scene cadrul nostalgic. Mirajul realității e departe de a promite o redare a declinului fiziologic într-o manieră atenuată, ameliorată, Zeller apelând la personalitatea care a marcat atât de puternic industria cinematografică și teatrală pentru a-i demonstra inevitabila fragilitate, oglindind astfel soarta atemporală a umanității și confruntând cinefilii cu un adevăr de neocolit, oricât de durerors de privit, oricât de răvășitoare ar fi trăirile pe care minutele de vizionare le vor induce.

LĂSAȚI UN MESAJ