Cinecronica | Parasite: tragicul, ca urmare a comicului în lupta de clasă

83

Maestrul producător al distopiilor, arhitect al reflexiilor asupra contrastelor marcante și asupra impactului fatal al omului în raport cu mediul din jurul său, Bong Joon Ho, creatorul filmelor Okja (2017) și Snowpiercer (2013), își supune, inevitabil, ultima producție, Parasite, la opt nominalizări Oscar. Surprinzând familia lui Kim Ki-taek (Kang-ho Song) și situația ei financiară dezamăgitoare din Coreea de Sud, acțiunea se remarcă prin spontaneitatea și ingeniozitatea membrilor acestei familii, escaladând alert.

Lipsiți de studii superioare, cei doi soți, precum și cei doi copii ai acestora aparțin clasei muncitoare, nedispunând însă de o meserie. Își duc traiul împachetând cutii pentru livrări de pizza, activitate care, în ciuda străduințelor lor de a o face cât mai eficient, le este criticată. Fiului Ki-woo (Woo-sik Choi) îi este oferită, de către amicul său (Seo-joon Park), aflat pe cale de a pleca la studii în străinătate, șansa nesperată de a preda engleza fiicei unei familii înstărite. Îndrăgostit de tânăra respectivă, studentul îi detaliază prietenului său planurile lui de viitor alături de fată, Ki-woo uitând însă pe parcurs binele pe care i l-a făcut amicul.

Astfel, fiul din clasa muncitoare are acces la un univers radical opus, geamul panoramic al locuinței sale de la subsol, infectate de gândaci, întâlnindu-și dublura în spațialitatea terasei de ferestre care dă spre gazonul din fața excentricei vile a familei Park. Naivitatea și ușurința influențării familiei elitiste, aparent, ca urmare a relaxării, a încrederii în sine produse de bunăstarea financiară, face posibilă infiltrarea întregii familii Kim, ca funcționari, în maiestuoasa locuință. Fiul „burghez” și ale sale desene impulsive, dezordonate urmează a fi deconstruite și analizate de Kim Ki-jung, sora lui Ki-woo (So-dam Park), sosită sub pseudonimul Jessica pentru a oferi familiei terapie (costisitoare) prin artă, fiind urmată de tatăl ei, pe post de șofer, și de mamă (Hye-jin Jang), ca menajeră.

În ciuda deziluziei și neajutorării în care este prezentată familia Kim la început, ambiția și inteligența acestora îi ajută să-și schimbe situația într-un mod radical, transformându-i, totodată, instantaneu, din victime în călăi. Aparent, o critică la însăși clasa muncitoare, la falsitatea și frauda umană, filmul dezvoltă însă, pe parcurs, o ironie la adresa celor considerați superiori, ridicularizându-le banalitatea și accentuându-le eterna nemulțumire. Pe când figurile menționate la urmă nu depășesc stadiul de pură observație, familia Kim este profund, dar indirect analizată, radicalitatea caracterelor lor capabile de continuă metamorfoză alternându-și fețele pe toată durata filmului, aducând beneficii, prin chibzuință și farmec, și, totodată, dezastru și tragic prin pierderea controlului și, mai ales, a limitelor.

Dorind mereu mai mult, Ki-woo își amăgește familia în final, ba chiar propria persoană, visând la o căsătorie cu fiica Park (Ji-so Jung), pentru a obține starea socială a acesteia. Considerându-se deja noii locatari, Kim-ii profită de excursia familiei Park pentru a se acomoda în noua locuință, factor declanșator, desigur, de haos. Secrete bine ascunse și competiții mortale ies la iveală. Nu doar lupta dintre clase, des adusă în discuție, este redată monumental pe ecran, ci și tumultul din miezul grupărilor, care capătă nuanțe complexe.

Pe o coloană sonoră tulburătoare, comedia devine, inevitabil, un thriller violent, lipsit de limite, fascinant construit și centrat pe două cadre opuse, respectiv în cele două locuințe simbolice. La extreme, familia Kim, pe de-o parte, se bucură de toxica soluție de dezinsecție care îi intră „gratuit” în casă pe geamul aflat la înălțimea drumului, scenă a tragediei sărăciei, a dezolării (nici măcar pierderea propriei locuințe nu îi poate scoate foamea de lux din minte, ba chiar o întărâtă), pe de altă parte, familia Park, care se arată neajutorată în ceea ce privește problemele casnice și creșterea propriilor copii.

Parasite, de neomis din cinematografele de pretutindeni, oferă mai mult decât pur divertisment. Nedivulgând prea mult, construind contraste și dispunând de radicalitate, reușește să nu dea verdicte. În căutarea călăului, negativitatea și, da!, umanul fiecărei figuri iese la suprafață, Park având ca scuză faptul că sunt „bogați, dar buni”, Kim, că ar fi la fel, dacă ar dispune de aceleași sume. O nemurire a speranței, indiferent de visul tânjit, o capacitate egoistă, dar darwinistă, Parasite subliniază impactul șocului asupra psihicului, urmările lipsei unei planificări și, automat, împiedicarea eșecului. Fapte lipsite de explicație, care, poate, nu ar putea fi demistificate verbal. O distopie dureros de palpabilă conturează alegoria regizorului care nu dorește să acuze, ci doar să surprindă realul cotidian prin a șaptea artă.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ