Publicul familiarizat cu cinematografia monumentalului Fellini își va aduce aminte de Mastroianni și de a sa călătorie din 8½ (1963) pe drumul amintirii, în confruntarea cu simțul artistic, la momentul aducerii la viață unei noi producții. Precum procesul de creație se demonstrează a fi pentru fictivul regizor Guido Anselmi o deconstrucție psihanalitică, cu accent pe figura feminină, regizarea muzicalului dansant cere de la Joe Gideon (Roy Scheider) sacrificiul suprem, rememorarea fiind provocată de un impact definitoriu.
Luând în vizor teribilismul și efectul sufocant al faimei, All That Jazz marchează anul 1979 prin dobândirea a patru premii Oscar, capturând industria din spatele Broadway-ului în figura abuzivă a protagonistului, a coregrafului de balet și a regizorului faimos Gideon. Oscilând între consum de alcool și neexistând o scenă în care să nu aibă o țigară în gură, el cochetează cu fiecare persoană de sex opus care îi iese în cale, figura sa producând, inevitabil, o critică la adresa superficialității, a vieții destinate plăcerii și o trimitere la difuziunea limitelor din spatele reflectoarelor. La polul opus, însă, Joe poate fi considerat un erou, dedicându-și întreaga viață carierei, iar cedarea sa emoțională, în principal, însă, fiziologică, este concluzia de neocolit.
Narațiunea filmului se desfășoară pe o pluralitate de planuri care trebuie tratate concomitent. Pe de-o parte îl avem pe individul artist, alături de o superbă, misterioasă femeie, asociată de el cu perfecțiunea — sărutul lui Angelique (Jessica Lange) reprezentând însă metafora supremă a vieții —, iar, pe de altă parte, planul cotidian. Prin referințele figurii angelice, prin întrebările acesteia, cu scop rememorativ, amintind de apariția celor trei fantome în arta lui Dickens, se face trecerea la evenimentele simbolice din prezentul regizorului. Firul istorisirii se axează pe punerea în scenă a unui muzical controvers, exhibiționist, observându-se munca interminabilă, frica de eșec din spatele sublimității corporale a mișcărilor balerinilor.
Este vorba de un muzical mai mult prin atribuirea caracterului de meta-film, care urmărește procesul creației, al punerii în scenă atât a mediului teatral, unic la o oră și la un timp date, cât și a celui cinematografic, al înregistrării, al montării. Prin distribuția ireproșabilă, explozia și fiorii produse de îmbinările luminii, de jocul cu umbre, cu nuanțe multiple, muzicalul se remarcă printre producțiile similare ieșind din granițele stereotipe. Atât mișcările de nereprodus, cât și ritmicitatea cântecelor, care au capacitatea de a transforma orice discurs banal al vieții de zi cu zi într-o piesă memorabilă, permit pătrunderea completă în universul divertismentului. Și ce se dovedește a fi fascinant este capacitatea de a nu se abate de la drama principală, de la sacrificiul uman necesar în realizarea artei nemuritoare, în ciuda caracterului efemer al celor implicați.
Regizorul prea devreme stins Bob Fosse, mintea din spatele lui Cabaret (1972) și a lui Lenny (1974), reușește, incomparabil, să surpindă duritatea și agresivitatea show-busissnes-ului, precum un flirt dintre artistul individ și autorități supreme, legi incontestabile.
De descoperit pe Neflix, All That Jazz are atmosfera halucinantă a unei călătorii în vis, dansatorii devenind manipulatorii gândului, iar subiectul producției, fiind urmărit de nuanța fantasticului, depășeșete barierele celor două planuri, ale vieții și incertitudinii de după, totul sub forma unei manifestării psihotice din inconștientul unui muribund genial.
