„Cele mai detestabile demisii morale ale criticii se fac în numele obiectivității” Interviu cu criticul și istoricul literar Antonio Patraș

512

Antonio Patraș (n. 1973) este critic și istoric literar, profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A publicat cărțile: Ion D. Sîrbu — de veghe în noaptea totalitară (2003); Fragmentarium (2006); Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii (2007); Literatură şi biografie. În căutarea omului din carte (2011); E. Lovinescu şi modelele româneşti şi europene ale criticii literare interbelice, (2013); Scriitorul şi umbra sa. Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu, 2 vol. (2013). A obținut mai multe primii literare, iar în 2017 a primit distincția Profesorul anului (2017), în cadrul comunității Bologna, acordată de Asociația Națională a Organizațiilor Studențești din România.

Robert Șerban: Se vorbește, destul de des, în lumea literară românească, despre sforării literare”, despre demisii morale ale criticii”, care au contribuit la diminuarea autorității ei. Sunt reale aceste reclamate abateri de la obiectivitate și moralitate ale criticii de la noi? Dacă da, ce le determină? Cât de mult pot denatura prieteniile literare între critici și poeți & prozatori & eseiști verdictul primilor, atunci când scriu despre cărțile amicilor lor? O observație: foarte rar e de găsit în presa literară românească câte-o cronică negativă la vreo carte. Justificarea recenzenților și a cronicarilor e cam aceeași: nu merită să pierd timpul cu o carte proastă. Unul dintre rolurile criticului nu este și acela de a reacționa în fața imposturii ori a ratărilor literare, chiar când acestea sunt semnate de scriitori importanți?  

Antonio Patraș: Din păcate, cele mai detestabile demisii morale ale criticii se fac în numele obiectivității. De impostură îi suspectez mai cu seamă pe acei critici care se pretind totdeauna „obiectivi”, inuman de „obiectivi”, şi care spun mereu că judecă numai cartea, iar nu persoana. Şi aşa sunt, de altfel, cei mai mulţi dintre cronicarii zilelor noastre, arondaţi vizibil unor grupuri de influenţă. Eu însă cred, dimpotrivă, în necesitatea prieteniei dintre critic şi scriitor (ilustrată, ca să dau numai un exemplu printre altele, de pasionantul epistolar Lucian Raicu – Emil Brumaru). Căci amiciţia nu e un factor nociv, menit a tulbura dreapta judecată. Iar criticul nu cred că trebuie să se ţină departe de oameni, într-o orgolioasă indiferenţă, pentru a fi cu adevărat nepărtinitor. Prietenia, care nu-i nici pe departe o formă de cârdăşie, nu se bazează oare, în afară de sentiment (întotdeauna „subiectiv”), şi pe o reciprocă apreciere intelectuală, pe afinităţi multiple? Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci nu e normal să scrii în primul rând despre cărţile oamenilor la care ţii, pe care-i admiri? Şi nu se întâmplă adesea să ne împrietenim cu scriitorii înainte de a-i cunoaşte efectiv, în caz că se iveşte prilejul, ca oameni în carne şi oase? Eu unul aşa cred. Ca atare, în loc să mă iluzionez că pot fi nepăsător și rece și inuman de obiectiv, prefer să fac elogiul prieteniei dintre critic şi scriitor, având în vedere tocmai acea „relaţie” traductibilă, după Jean Starobinski cetire, în felul unui travaliu hermeneutic declanşat de acţiunea privirii îndrăgostite. Pentru a ne ajuta să înţelegem încă şi mai bine despre ce este vorba, venerabilul profesor genevez recurgea, ca altădată întemeietorul Academiei, la limbajului mitului, găsind în povestea de dragoste dintre Amor şi Psyche, relatată de Apuleius în Măgarul de aur, analogonul simbolic perfect pentru ceea ce el numea „relaţia critică”. Astfel, afirma Starobinski, privirea îndrăgostită (a criticului) nu se cade să fie concupiscentă, ca aceea a lui Acteon, şi cu atât mai puţin „obiectivă”, ci contemplativ-visătoare, ca a nevinovatei Psyche, pe care emoţia (emoţia estetică!), trădând-o, ajunge finalmente să o salveze.

În opinia mea, ceea ce lipseşte criticilor din generaţiile mai noi e tocmai grăuntele acesta de umanitate, privirea îndrăgostită (de literatură, dar şi de cei ce au scris-o) care face suportabilă competiţia, transformând-o într-un dialog autentic, cu cât mai exigent cu atât mai profitabil, şi nu într-un război de exterminare. De aceea, cred că trebuie să recunoaştem odată, fără ipocrizie, că pasiunea cea mai puternică de care s-au lăsat dominaţi până şi cei mai „morali” dintre critici e de natură politică, presupune adică asumarea unui rol oarecare în spaţiul public, în societate, iar această pasiune are ca resort ambiţia individuală şi, implicit, voinţa de putere. Toţi criticii noştri importanţi au făcut politică, dacă nu la modul militant, înregimentându-se efectiv într-un partid, atunci măcar politică literară tot au făcut — ca austerul E. Lovinescu de pildă, „învinsul situaţiilor oficiale”. Nu mai vorbesc de ceilalţi. Oare nu cumva râvnim cu toţii puterea atunci când ne aşezăm la masa de lucru? Altminteri, de ce-am mai scrie? Din dragoste pentru literatură şi pentru umanitate? Se poate şi asta. Au mai fost cazuri. Dar regula e că motivaţiile scrisului sunt cu mult mai impure. Balzac, de pildă, recunoştea fără nazuri că scrie pour l’argent şi că vrea puterea în Franţa. E drept, cu Comedia umană alături, îşi putea permite luxul de a fi sincer. Altminteri, scriitorii, artiştii în general (zice Flaubert în Dicţionarul de idei primite de-a gata) sunt „nişte impostori” atunci când pretind că „trebuie să le lauzi dezinteresul”.

R.Ș.: A apărut, recent, la editura Polirom, volumul Sfârșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale de Tom Nichols, unul dintre cei mai creditați gânditori contemporani americani. E o carte-avertisment ce vizează nu doar lumea științelor exacte, ci și pe a umanioarelor. Avem de ce să ne temem, sau competențele, în zona culturii scrisului, sunt bine apărate pe aceste meleaguri? Și mai întreb: pentru cine mai scrie criticul literar? Mai contează părerea sa în alegerea, de către un cititor sau altul, a unei cărți?

A.P.: Dragă Robert, din păcate nu am citit cartea cu pricina, dar m-ai făcut curios, abia aștept să văd despre ce este vorba! După cum am spus și cu alte prilejuri, nu am pretenţii de exeget obiectiv şi imparţial. Sunt un ins părtinitor, excesiv în laudă şi în blam, deopotrivă. Despre textele proaste am ales din start să nu scriu, fără să-mi fac din asta un titlu de glorie. Dimpotrivă, sunt convins că e o limitare a mea, pe care mi-o asum în cunoștință de cauză. În schimb, dacă îmi place o carte, mă entuziasmez peste măsură. Când descopăr lucruri rele într-un text bun, tind să le supralicitez, de necaz. Caut mereu omul din spatele textului, biografia în operă. Avea dreptate Steinhardt să spună că biografia nu contează decât în cazul scriitorilor neînsemnați — pentru că marii scriitori sunt și oameni mari, și viața lor nu poate fi ignorată. Așa se explică poate de ce înclin să consider literatura drept o expresie secundară, şi nu întotdeauna necesară, a personalităţii, care abia în viaţă tinde să se manifeste în toată splendoarea. De unde și preferința mea pentru eseu și pentru critica înțeleasă ca exercițiu de admirație. Or, pentru a fi un critic adevărat, adică pentru a trece de judecător drept al prezentului, trebuie să fii cu adevărat un om de fier, imun la contactul cu scriitorii, oameni şi ei, prieteni care-ţi strâng mâna, zâmbesc, sunt amabili, te sună cu diferite prilejuri, îţi arată în fel şi chip afecţiunea lor sinceră. Iar eu sunt un ins afectuos şi, recunosc, foarte vulnerabil în astfel de împrejurări. Apoi, de când mă ştiu, m-am simţit atras mereu spre lucrurile vechi, peste care timpul a lăsat urme. Noutatea nu o accept decât cu un strop de patină. Intră în joc aici, fireşte, o înclinaţie cu totul subiectivă, temperamentală, care îmi condiţionează (limitându-mi, bineînţeles) nu doar gustul, ci majoritatea opţiunilor, până la cele mai delicate detalii ale vieţii.

De aceea, sincer vorbind, mi-am dat seama că nu voi putea fi niciodată un judecător imparţial şi „obiectiv” al literaturii. Dacă scriu în continuare despre cărțile care-mi plac, o fac ca un eseist, și nu ca un critic canonizator. Ca atare, mă consolează totuşi gândul că, atunci când nu devine pură publicitate, critica literară se citeşte în circuit închis, aproape exclusiv de către literaţi. Impactul la omul obişnuit, de cultură medie, este foarte redus. Asistăm, evident, la o degradare a gloriosului statut de altădată al literaturii, iar critica reflectă fidel declinul printr-o criză de autoritate fără precedent. Un Lovinescu, azi, n-ar mai fi posibil. Condiţiile s-au modificat radical: revistele literare apar în tiraje de tot plânsul, autorii îşi cumpără propriile cărţi pentru a le dărui prietenilor, adesea singurii potenţiali cititori.

Aşa stând lucrurile, criticul nu mai scrie, sincer vorbind, decât pentru un public restrâns, electiv, la a cărui opinie e sensibil. Astfel s-au creat, se pare, toate premizele favorabile transformării criticii literare într-un gen autonom, cu legi proprii, indiferent la literatura momentului şi la publicul care o consumă. Un gen parazitar prin excelenţă, fără pretenţii educative sau canonizante, o formă ideală de reflecţie, liberă de orice constrângeri sau motivaţii impure. Să ne bucurăm? Să fim trişti? Fiecare are dreptul să reacţioneze după cum crede de cuviinţă. Eu unul prefer bucuria.

R.Ș.: Ce consideri că e nou în literatura română contemporană? Se schimbă ceva, cumva în modul de a scrie al autorilor români, comparativ cu ceea ce se scria în urma cu 20–30 de ani?

A.P.: Din literatura actuală mi se pare că au început să dispară în proporții tot mai semnificative scriitorii livrești. Se citește puțin și, de aceea, se și trăiește și se scrie mai primitiv. Deocamdată. Căci eu unul nu cred în povestea mincinoasă, dar confortabilă despre declinul ireversibil al umanioarelor și al literaturii. Revirimentul e oricând posibil și poate că se și produce deja, fără să ne dăm seama.

R.Ș.: Sunt interesat să aflu de la scriitorii cu care fac interviuri care sunt cărțile pe care ei le-ar recomanda, ca fiind importante, cititorilor. Care ar fi, din perspectiva ta, opt titluri ce n-ar trebui ratate?

A.P.: Am afirmat în repetate rânduri că nu cred în topuri. În ultima anchetă de acest gen la care am răspuns, semnalam caracterul reducționist și dogmatic al ierarhiilor constituite astfel, axate doar pe scriitorii cu o poziție solidă în sistem, instrumentalizată politic, selecționați invariabil ca reprezentativi. Marginalii sau individualiștii ce refuză să se integreze într-un grup și să devină căuzași sunt excluși din capul locului, indiferent de potențiala lor valoare. Istoria o scriu numai învingătorii, nu ai ce-i face! Nu uit vorba pe care i-a spus-o tatăl său tânărului Balzac, la începutul carierei de scriitor, afirmând ceva de genul: „În meseria asta ori ajungi rege, ori cerșetor!”. Balzac a avut noroc. Alții însă, marea majoritate, nu. Dar tocmai de aceea mi-a plăcut să mă ocup de acești autori mărunți (sau de aspectele ignorate din operele scriitorilor mari — romanele lui Lovinescu, de pildă).

În loc să recomand pur și simplu opt cărți (mi-ar fi imposibil), prefer să răspund acum, cu întârziere, la o anchetă solicitată anul trecut de redactorii revistei „Vatra” care viza literatura română a ultimului secol, de la Marea Unire din 1918 până azi. Dacă aș alege ceva, m-aș opri la câteva nume și titluri din interbelic, călcându-mi pe inimă și ignorând preferințele mele subiective, fără a avea impresia că nedreptățesc vreun contemporan. De voi fi greșit cumva, îmi cer de pe acuma iertare. Cele mai bune cărți de proză (trei poziții): Mihail Sadoveanu, Frații Jderi, L. Rebreanu, Ion, Camil Petrescu, Patul lui Procust (fiecare titlu acoperind tradiții și forme narative distincte). Cele mai bune cărți de poezie (trei poziții) : Tudor Arghezi, Flori de mucigai, Ion Barbu, Joc secund, Lucian Blaga, La cumpăna apelor, să zicem (deși am putea cita la fel de bine și altele). Cele mai bune cărți de critică literară (trei poziții): E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, G. Calinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Tudor Vianu, Arta prozatorilor români. Cel mai influent scriitor/critic român: G. Călinescu. Cel mai supralicitat scriitor român: probabil aici multă lume îl va trece pe Mateiu Caragiale (pe motiv că un scriitor profesionist produce mult, iar diletantul puțin) — ceea ce eu nu voi face, din veche și nealterată iubire pentru Craii de Curtea Veche. Un alt nume nu îmi vine în minte, căci Nobelul românesc e altă poveste. Cel mai subevaluat scriitor român: Nicolae Iorga (cu precizarea că istoria este, să nu uităm, cea mai pasionantă formă de literatură).

Nu aș vrea să închei fără a spune, încă o dată, răspicat, că nici acest interviu nu ar fi fost posibil în absența prieteniei dintre critic și scriitor. Îți mulțumesc, dragă Robert, și te rog să nu te simți în vreun fel jignit de prietenia mea! Gândește-te doar că orice critic, vorba bătrânului Ibrăileanu, vrea să fie și un pic scriitor. Iar prieteniile dintre scriitori n-au fost niciodată suspecte.

LĂSAȚI UN MESAJ