Cei fără (de) ideologie și fără (de) credință

522

Rândurile pe care le citiți nu sunt despre moțiunea de cenzură, cea care face obiectul unor nenumărate discuții și (aparent) vii dispute, purtate între exponenții partidelor noastre. Aceste rânduri vor să vă spună câte ceva despre… ideologie, un „fel de nu știu ce și de nu știu cum”, în care — mai ales tinerii frumoși și liberi — nu (prea mai) vor să creadă și de care nu (prea mai) vor să audă. Pentru ei, ideologia este desuetă, este inutilă, ba chiar periculoasă, fie și numai pentru că, odată asumată, ea te obligă, te constrânge, îți condiționează și, de cele mai multe ori, îți cauționează acțiunile politice. La ce ne mai trebuie o ideologie politică? La ce bun să ne asumăm o convingere socialistă, social-democrată, creștin-democrată, liberală sau conservatoare? În mintea puțin cultivată a celor care vor să ne salveze ori vor să ne bage pe gât social-democrația, liberalismul sau popularismul, o ideologie are valoarea unei cuști dintre cele pe care le vedem într-un parc zoologic, în interiorul căreia semeția leului, a tigrului sau a ursului polar pălește, lăsând locul tristeții sfâșietoare a neputinței animalului hrănit și adăpat la ore fixe. Mai toți acești tineri cred că ne putem lipsi de ideologie, iar acțiunile partidelor noatre trebuie subordonate imperativelor aferente proiectelor de moment, intereselor de azi și acțiunilor prezente, în spatele cărora nu trebuie să stea altceva decât mult trâmbițata competență a „oamenilor noștri”.

Dacă stăm strâmb și judecăm drept, atunci putem lesne și foarte repede să ne dăm seama că, în existența și supraviețuirea unui partid, ideologia este esențială. Ea — ideologia — justifică, legitimează, raționalizează, întemeiază și, până la un punct, scuză orice acțiune politică, oricât de stupidă ar fi aceasta. În lipsa ideologiei, partidele nu livrează altceva potențialilor lor alegători decât… personalități (dacă le au), persoane (adică o mână de aninimi) și, mai ales, personaje (în forma caricaturilor nereușite, perindate prin platourile de televiziune de dimineață până seara). Mai ales acestea din urmă jură că numai „ai lor” sunt cei mai buni și, desigur, îi înjură — conjunctural și prin rotație — pe toți ceilalți. Nerezemați pe vreo ideologie, mai toate aceste partide sunt populate de indivizi fără credințe și fără convingeri, care se plimbă precum gândacii de bucătărie de la un partid la altul, în funcție de propriul interes și în disprețul tuturor angajamentelor luate față de propriii electori. Două sau mai multe partide sterilizate din punct de vedere ideologic se pot grupa și regrupa, după un „model” matematic foarte greu de anticipat, în care orice combinație este posibilă de un număr infinit de ori. O scenă politică populată de astfel de partide nu are nimic de-a face cu pluripartidismul autentic. În realitate, pe o astfel de scenă își duce existența un singur partid care „se sparge” în câte formațiuni trebuie, când și de câte ori trebuie, grupând și regrupând indivizi animați doar de propriile lor interese. La un moment dat, am auzit următoarele: Noi, useriștii, intrăm la guvernare cu liberalii pentru că — la fel ca și cei din urmă — suntem „de dreapta”, iar românii au dovedit la ultimele alegeri că sunt de dreapta! Mai apoi, aceiași useriști s-au sucit: Ieșim de la guvernare pentru că „procurorii noștri” sunt mai buni decât „procurorii lor” sau pentru că „primăriile noastre” primesc mai puțini bani decât „primăriile lor” sau pur și simplu pentru că am realizat între timp că primul-ministru „de la ei” nu e nimic mai mult decât un pesedist deghizat! Râd cu lacrimi când aud astfel de afirmații, dar lacrimile sunt, totuși, ale tristeții. Îmi dau seama că, de fapt, lipsite fiind de identitate ideologică, partidele astea nu sunt altceva decât grupuri infracționale organizate, care parazitează România prin intermediul unor instrumente cu denumiri prețioase și… pretențioase: Planul Național de Redresare și Reziliență ori Planul Național de Dezvoltare Locală (ajuns la a nu știu câta ediție) sau Planul Național de Investiții „Anghel Saligny” (cu acesta din urmă, cinismul politrucilor mioritici a atins cote de neimaginat în trecut).

Realitatea este că pseudo-partidele românești adună laolaltă oameni fără nicio credință, iar astfel de oameni, în esența lor, sunt — și nici nu pot fi altfel — decât lipsiți de orice valoare. Un om fără convingeri ideologice clare, dar care face politică în calitate de demnitar al statului nu este altceva decât o lepădătură, în cel mai propriu sens al acestui adjectiv, o ființă desubstanțializată moral și, implicit, etic, un mincinos patentat, un ins ajuns la cârma țării prin fraudă, printr-un înșelător marketing politic, un plastograf, o paiață. O astfel de creatură joacă în interiorul unui pseudo-partid rolul responsabilului de cartier dintr-o organizație de tip mafiot, unul căruia i se încredințează nu două-trei străzi, ci o întreagă circumscripție electorală, un oraș, un județ sau o țară, doar pentru a procura resurse pentru organizația din care provine. Conjunctural, un asemenea partid poate avea orice culoare, după gustul foarte puțin educat al unui popor care ajunge să voteze, de cele mai multe ori, nu „pentru unii”, ci „împotriva unora”.

LĂSAȚI UN MESAJ