Câteva considerente despre homosexualitate

726

1.Recentele declarații ale unui venerabil senator PNL cu privire la faptul că homosexualii ar cumpăra sau ar fura copii au redeschis discuția cu privire la familie, la cuplul bărbat femeie. Nu neapărat în beneficiul heterosexualilor. Cum bine ştiţi, femeia nu prea are presă bună în creştinism, de fapt în religiile revelate. Femeia e şi sursa concupiscenţei, a luxurei, ceea ce l-a determinat pe Dali să îşi imagineze Ispitirea Sf. Anton sub forma unor femei siliconate avant la lettre, ce stau cocoţate pe baldachinele unor elefanţi cu picioare de contemporane fotomodele anorexice. Că veni vorba despre sexul frumos, la români, nu prea am zărit femei homo să îşi susţină cauza cu vehemenţa unor bărbaţi homosexuali de diverse coloraturi. Ceea ce arată că lesbianismul e încă alcovizat. Sau poate discretizat şi de alte motive, mai profitabile.  Cât despre marşurile şi contramarşurile cu privire la  asemenea opțiune, mi-am amintit, cu o oarecare mândrie naţională, de faimosul film Milk şi de problemele societăţii americane din anii ‘70-‘80.  Când, în SUA, homosexualii erau bătuţi, asasinaţi, persecutaţi de toxinele unei societăţi asfixiate într-un moralism neoprotestant. Nu cred că homosexualitatea este un subiect de promovat, dar nici nu cred că este unul de blamat. Poate că mă înşel, dar cred că homosexualismul seamănă, din faţă, cu patriotismul.  Are farmec doar câtă vreme se exprimă cu discreţie şi se banalizează de îndată ce începe să fie răcnit(ă) şi profesat(ă).

2.Cel mai vehement duşman al legiferării homosexualităţii este, în România, Biserica. Firesc, bisericile creştine, cu osebire cele ortodoxă şi catolică, nu acceptă homosexualitatea, deşi chiar unele texte neotestamentare au un anume echivoc în legătură cu asta. Ca să nu mai vorbim despre scandalurile în jurul homosexualităţii unor înalte feţe bisericeşti, ce au zguduit viaţa creştinilor din SUA, Anglia, Austria, pentru a nu da decât trei exemple relativ recente. Cu mulți ani în urmă, la unul dintre marșurile împotriva homosexualității, un bărbat mai în vârstă a spus că nici măcar comuniştii nu au îndrăznit „legiferarea pidosniciei”. Probabil că nu ştia un amănunt încă mai interesant: bolşevicii, pur şi simplu, au desfiinţat căsătoria! Cât despre homosexualitatea în România comunistă, ar trebui spus că Tanti Secu îi racola de îndată pe cei cu asemenea aplecări, fireşte dacă nu ar fi preferat pârnaia. Iar faptul că Ceauşescu nu agrea homosexualitatea nu l-a împiedicat să aibă relaţii dintre cele mai bune, tovărăşeşti, cu liedrul palestinienilor, Yasser Arafat, căsătorit, se ştie la bătrâneţe, cu o frumoasă creştină maronită. Despre Arafat nu s-a spus public că este homosexual până pe la finele anilor ’70. Oriana Falaci, într-o carte celebră de interviuri cu mai marii lumii din anii ‘60, îl întreba în deschiderea interviului : „Câţi ani aveţi, Abu Amar?” (Abu Amar era atunci numele lui de război). Fiindcă Arafat evită răspunsul, autoarea revine cu o fină ironie: „De ce nu îmi spuneţi? Doar nu sunteţi femeie!”

LĂSAȚI UN MESAJ